Mormintele trecutului[Dropped]

Am tresărit la auzul vorbelor mele. Nu mai înjurasem de multă vreme, şi se simţea asta chiar şi în vocea mea.
Timp de o secundă, m-am uitat la maşina mea. Era atât de frumoasă...şi scumpă.
Lance,revino-ţi! m-am îmbărbătat.
Îmi era frică să întorc privirea. Nu ştiam la ce să mă aştept. Poate cineva cunoscut...poate vreo fantomă? Nu aveam nicio idee. Totuşi, curiozitatea m-a împins până la extreme. Am întors capul, încet, ca mai apoi să mi-l retrag. Nu eram pregătit. Îmi era frică. Pentru prima dată în viaţă, eram înfiorat de ce se putea afla în spatele meu.
- Oh, eşti patetic, Lance, mi-a spus Abby. Doar uită-te, bine?
Am ridicat privirea şi i-am găsit ochii căprui. La ea mă puteam uita, dar în spate ba. Totuşi, mi-am făcut curaj şi m-am întors.
Ceea ce am văzut m-a uimit. Nu îmi venea să cred. Nu putea fi adevărat.
- Dar cum...? Ce? Când? am zis negăsind un răspuns.
- Bună, fiule.
Tata. Era tata. Nu îmi venea să cred. Ştiam că a trecut dincolo...cu mama. Dar se pare că mă înşelasem. Deoarece nu mă vizitase până atunci, am presupus că a plecat de pe această lume.
- Ce prost sunt! am ţipat.
- Nu eşti prost, Lance, au spus Abby şi tata în acelaşi timp.
E nu sunt prost...Cum să nu fiu? Bineînţeles că sunt.
- Păi...aă. Eu vă las să discutaţi. Lance, te aştept în maşină.
Mi-a făcut cu mâna şi în secunda următoare era deja în Lamborghini-ul meu. Nu îndrăzneam să scot niciun cuvânt. Speram ca tata să înceapă discuţia. Tăcerea era tot mai apăsătoare.
- Lance, spuse tata într-un sfârşit, mi-ai lipsit. Chiar mi-ai lipsit, băiete. Sincer.
- Şi tu, tată. Şi mama la fel. Ce s-a întâmplat cu ea?
- A trecut dincolo. Dar eu nu am avut forţa necesară. Îmi pare rău că am apărut azi aşa...dar trebuia să vorbesc cu tine. Am ceva foarte important să îţi spun. Va trebui să mă asculţi cu atenţie, bine?
Se aştepta să mă uit în ochii lui, dar nu am făcut-o. Mereu m-a mustrat pentru treaba asta.
- Spune.

Scuze de next, pentru că este aşa de mic, dar nu am avut timp de mai mult. Sper să vă placă.

- Nu prea ştiu cum să încep, recunoscu el.
- Păi, poţi începe chiar cu începutul, am spus sarcastic. Nu mă mai ţine pe jar.
- Tinere - cât mă enerva acest apelativ! - trebuie să şti că...tu nu eşti copilul meu. Mama ta nu te-a făcut cu mine. Înainte să izbucneşti, cred că o să plec. Te iubesc. Şi mama ta la fel, să şti.
Chiar în clipă în care el a plecat, nu am mai putut rezista. Am urlat atât de tare încât Abby a tresărit. Într-o secundă a fost lângă mine.
- Lance, eşti bine?
- Pleacă! Du-te în maşină!
Abby s-a conformat, iar în clipa următoare era înapoi în maşină. Un bărbat scund, burtos şi chel a intrat în cimitir. Părea să fie trecut de 50 de ani. Figura lui mă enerva la culme. Mi-am focalizat atenţia asupra lui şi mi-am imaginat ce i-aş putea face.
Probabil i-aş zdrobi faţă, în cel mai bun caz, mi-am spus.
Mintal, i-am dat un pumn, iar în clipa următoare bărbatul era pe jos.
- Ce dracu' am făcut?
Nu are cum. Nu se poate. Este imposibil, încercam să mă conving.
M-am urcat repede în maşină, uitând complet de Abby.
- Lance, poţi conduce, te rog, mai încet? Nu suntem la curse aici.
- Ţine-ţi gura aia mare şi lasă-mă.
- Nu e vorba de mine aici, Lance, ci de tine.Poţi păţi ceva...
- Gura!
Începusem să mă urăsc pentru vorbele pe care le spuneam. Dar tatăl meu - dacă îl pot numi aşa - mi-a dat cea mai cumplită veste.
- De ce tocmai acum? am zis încet, mai mult pentru mine. Dar Abby a observat. Isteaţă fată.
- Ai zis ceva?
- Nu,nu. Vorbeam cu mine însumi.
Până acasă, nu am mai scos niciun cuvânt. Am dat drumul la muzică, dar genul nu îmi plăcea deloc : contry. Am închis radio-ul şi mi-am văzut de drum.
După aproximativ 10 minute, eram acasă. Mi-am făcut ceva de mâncare - ouă prăjite şi cartofi - şi am înfulecat cât de repede am putut. Eram prea curios. Fierbeam de curiozitate.
- Lance, poţi mânca mai încet? Să nu te îneci...
- Bine,mamă .
- Nu fi sarcastic. Hei, unde te duci?
Dar nu i-am răspuns. Am pornit spre camera mea, unde laptopul îmi făcea cu ochiul. L-am deschis şi am dat un search rapid pe Google. În câteva minute, am aflat ceea ce mă macina de când plecasem din cimitir. Ceva la care nu mă gândisem niciodată.

Acesta este nextul...cam micuţ, dar s-ar putea să mai pun încă unul mai târziu, dacă primesc destule comm-uri. Păreri?