Love and tragedy

Waw , mama , citesc maine nu te supara da ? nu cred ca-i acela pe care-l stiu eu . editez maine dupa ce citesc

ok...dar cred ca e cel care il stii

E acela cu william putin motidificat sau ceva de genul asta , cumva ?

^aaa,nu :-??
e povestea de pe wordpress
si da,am cerut acord si am voie

Aaaaaaaaa , deci nu e aceea e care o stiu eu cu william .

) ok

Laura,cred ca ai mai citit ca e aceeasi poveste de pe blogul meu de pe wordpress :-/

Asa , te intreb mi-ai dat tu blogul tau de pe wordpress ? Cred i l-ai dat andreei . Hai ca ma duc sa-mi fac temele si citesc mai tarziu si-ti dau comment.

da,ti l-am dat tie..si ai lasat si comment

dau edit mai tarziu pentru ca e muuult de citit si acum nu am timp!

A da , mi-ama dus aminte . E super ficul si imi place . Sa mai scrii si poate il mai continui si pe celalt

pai...da Ashton si Brielle vor fi impreuna
Anyway,the next chapter

Capitolul 2

-Ratacita intr-un orasel atat de mic…-

Am tresarit cand dintr-un tufis iesi un biet caine care incepu sa latre.Apoi se auzira niste rasete de barbati,apoi o liniste mormantala.Am grabit pasul,amintindu-mi ca Alexander ar putea fi nu foarte departe de mine.Am simtit cum temperatura aerului devine usor mai rece.Strada era extrem de pustie.Nu trecea nicio masina si am simtit cum ma cuprinde din nou teama de singuratate.
Am luat-o spre dreapta,pe o alee intunecata si ingusta.Am vazut pe o strada paralela cativa oameni care vorbeau si radeau zgomotos.Instinctiv,involuntar,aproape fara sa imi dau seama am inceput sa alerg.Sa alerg ca o nebuna neavand nici cea mai vaga idee unde am de gand sa ajung.Apoi am realizat un lucru:ca ma abatusem de mult de la drumul spre casa;mai exact,ma ratacisem,doar din cauza ca am crezut ca acei oameni erau Alexander si ceilalti prieteni ai lui.Am continuat sa alerg,trecand pe langa case,copaci si oameni fara sa ma uit pe unde o iau.
M-am oprit,privind in jur aiurita.Unde naiba ajunsesem?Am cautat mobilul in buzunarul de la jacheta si bineinteles,nu era acolo.Il uitasem (din nou) acasa.Cum se intampla de obicei.Cand trebuie neaparat sa sun pe cineva,nu am mobilul la indemana.
Si oricum,nu era nicio sansa sa ma intorc acasa,habar n-avand nici macar unde sunt.Nu era niciun om prin preajma,ca sa ii cer indrumarea,deci…Da,ma ratacisem intr-un orasel atat de mic;parea chiar ironic...M-am asezat (sau mai potrivit ar fi “m-am prabusit”) la radacina unui copac.M-am culcat cu capul pe pamantul rece privind drept in fata.Nimeni.Nu era nimeni pe strada la ora aceea.Poate spre dimineata va veni cineva si ma va gasi.Ma va gasi intr-o stare deplorabila,plina de noroi,ciufulita si speriata,dar ma va gasi.
Nu trecu mult pana cand primele lacrimi mi-au tradat falsa stare de calm de mai inainte.Apoi,au urmat din ce in ce mai multe lacrimi,adevarate rauri si fluvii de lacrimi.Nu puteam ramane aici,zacand ca o moarta la radacina copacului.Trebuia sa incerc sa gasesc drumul spre casa,dar nu o faceam,de teama ca poate ma ratacesc mai tare decat sunt sau poate ajung (accidental) in alt oras.Asa ca am continuat sa stau nemiscata plangand,plangand si iar plangand.Trecuse foarte mult timp…
… … … … … … … … …
In cele din urma m-am ridicat putin si am observat,pentru prima data,ca singura casa care era pe-aproape era genul de casa din filmele de groaza:fara geamuri,semi-varuita,cu un aspect neingrijit si cu usa de la intrare mereu deschisa.Am inceput sa meditez la ideea ca poate chiar eu sunt acum intr-un film de groaza (era clar ca starea de nebunie punea stapanire pe mine).Dar inca gandeam lucid,asa ca nu am indraznit sa vad daca locuieste cineva acolo care m-ar putea ajuta.Pentru ca era evident ca nu locuieste nimeni acolo.
Am inceput sa ma gandesc ce s-ar intampla daca nu m-ar gasi nimeni sau daca eu n-as mai fi gasit niciodata drumul spre casa.Gandurile astea ma innebuneau la propriu.Era greu sa
nu ma gandesc la nimic.Defapt,era imposibil.
Mi-am inabusit un ultim suspin in timp ce m-am ridicat in picioare.Simteam cum imi tremura violent tot corpul.M-am prins cu mana de trunchiul copacului ca sa nu cad jos.Am facut cativa pasi pentru a ma asigura ca inca mai pot merge.Am traversat fantomatic strada,cu ochii plini de lacrimi.Am stat cateva minute studiind din exterior casa groazei.Era,intr-adevar amenintatoare si fioroasa.Exact genul acela de casa in care un amator de senzatii tari si-ar omori timpul.
Si totusi…Ce se putea intampla mai exact daca petreceam o noapte acolo,nu in strada,ca o cersetoare?
Am stat,adunandu-mi cat curaj am putut.Am urcat treptele si am ajuns in mansarda veche si prafuita.Lemnele trosneau jalnic sub talpile mele,in timp ce incercam sa indepartez panzele de paianjen din jurul meu.Usa de la intrare era,asa cum presupuneam,neincuiata.Scoase un scartait ingrozitor cand am deschis-o.Intuneric.Intuneric total.
Apoi,am auzit si simtit mai multe lucruri in acelasi timp.Am auzit sunetul slab al unui foc arzand undeva la etaj si am putut simti in aer o aroma vaga de lavanda si fum.Am inhalat acel miros placut si am inceput sa ma plimb prin camera.In vaga lumina a felinarelor de afara care patrundea prin ferestrele sparte am putut distinge o masuta intr-un colt al camerei si langa ea un semineu vechi.In jurul semineului era imprastiata cenusa,care se scurgea prin crapaturile din podea.Am inghitit in sec,in timp ce am privit decorul ala ciudat.
Apoi am urcat scarile,pentru a ajunge la etaj.Aproape ca am tresarit cand am pasit ultima treapta si am auzit pe cineva cum si-a dres vocea.Am ramas nemiscata cateva minute,pregatita sa imi aplic sumarele mele cunostinte de autoaparare pe oricine ar fi putut fi in acea casa.Am mai stat cateva minute cu rasuflarea taiata,pana cand am decis ca persoana care si-a dres vocea fusese doar in imaginatia mea.Asa ca am continuat sa merg pe holul ingust.In partea dreapta erau doua usi care stateau sa cada.Sunetul focului care ardea venea dintr-una din cele doua camere.Am auzit o voce masculina placuta care fredona un cantec trist.Am decis ca asta nu era doar imaginatia mea.Cineva mai era in acea casa.Apoi groaza ma cuprinse total:genul asta de casa putea fi o ascunzatoare perfecta pentru criminali;cel putin asa era si in filme.M-am apropiat de usa de dupa care venea cantecul si zgomotul focului care ardea si m-am aplecat pentru a ma uita prin gaura cheii.Nu am reusit sa vad nimic in afara de praful din acea gaura.Am simtit cum mirosul de lavanda de la parter e mult mai pronuntat aici si,se parea ca vine tot din camera aceea unde ardea focul.Am mai facut cativa pasi si am vazut ca deasupra mea era o trapa,probabil pentru a intra in pod.M-am gandit ca nu e neaparat nevoie sa vad si podul,asa ca am coborat la parter.Am observat ca exista un hol ce facea legatura dintre sala unde era semineul si o bucatarie care a supravietuit unui incendiu,din cate se pare.In mijlocul ei era o masa si in jur cateva scaune din lemn.In bucatarie plutea un miros vag de friptura si aburi.M-am intors din nou in sala cu semineul.Pe un perete atarna un tablou kitsch ciudat,care nu il observasem inainte.Am luat-o pe un alt coridor care ducea spre un fel de sufragerie sau dormitor.Putea fi sufragerie daca nu avea patul mare si jerpelit,dar ar fi putut fi dormitor daca nu avea televizorul antic si stricat.Era,asadar o combinatie intre cele doua.Am observat intr-un colt al camerei un album de fotografii.Cand l-am deschis,am realizat de fapt ca era…Gol.Nu era nicio fotografie,doar datele si o mica descriere in coltul fiecarei poze.Am citit in graba cateva descrieri:”18.07.1990:Billy si Jennifer-luna de miere in San-Francisco”,”17.02.1993:Jennifer si fiul ei(dupa nastere);poza facuta de Billy” etc.Apoi am ramas blocata cand am citit un biletel care cazuse din album in timp ce il rasfoiam:”Nu inteleg de unde naiba ai dedus ca te-am inselat,oricum,am stiut ca fac o greseala enorma cand m-am casatorit cu tine.Bun,acum scapi de mine,dar il lasi pe Ashton in pace;asta e conditia mea.Oricum,te asigur ca nu ma vei mai gasi dupa ce citesti acest bilet;pur si simplu iti fac tie o favoare.Dar iti jur ca si moarta o sa am grija de baiat.Nu o sa poti sa faci nimic in privinta asta.
(P.S.:Te urasc)
A ta,Jennifer”
Am ramas pur si simplu cu rasuflarea taiata dupa ce am citit acele randuri.In mintea mea s-au conturat mai multe legaturi:Billy-criminalul renumit in Sopchoppy era tatal lui Ashton;Jennifer-sotia lui Billy,mama lui Ashton;Ashton-copilul celor doi si victima lor in acelasi timp.Mama sa,Jennifer s-a sinucis din cauza ca sotul ei a crezut ca l-a inselat.Ashton a ramas fara mama,in timp ce tatal sau l-a abandonat ca pe un gunoi.O intreaga istorie dramatica si tragica mi se intiparea chiar in acel moment in minte.
Am dedus apoi ca aici fusese casa lor,care acum este parasita si poate mai vin unii cersetori (cum ar fi cel de la etaj) si o folosesc drept loc de dormit si relaxat.
Am dedus ca Jennifer fusese probabil prima victima a lui Billy,care nu a fost ucisa tocmai de el,dar totusi victima lui.Apoi urmat altele.
Astea erau informatiile cele mai clare.
Am tresarit cand in spatele meu o voce placuta si calda ma striga pe nume.
Am incercat sa ma conving ca baiatul care statea in fata mea era real;si am incercat sa accept faptul nu doar ca semana cu Ashton,ci era chiar el,doar ca judecata ma parasise demult si nu mai puteam gandi rational.Am inspirat adanc apoi am fortat aerul sa iasa din plamani cu un suierat puternic si ciudat.
Impactul pe care il avusese aceasta intalnire accidentala cu Ashton era mult prea mare ca sa suport.Presiunea se facea simtita din ce in ce mai mult si mai neplacut si deodata am simtit cum tot aerul din incapere dispare dintr-o data.Am inspirat adanc,am expirat…Si tot nu mi-am revenit.
In ciuda faptului ca ratiunea imi disparuse cu totul,puteam deslusi situatia perfect si incercam sa-mi imaginez cum ar arata scena privita din afara:eu speriata,ciufulita si ametita fata in fata cu Ashton-care arata cat se poate de natural si oarecum relaxat.Sau asa mi se parea mie.Era o situatie aproape imposibila,dar,totusi,in momentul acela,era cat se poate de posibila si reala.Si ar fi putut fi deranjant,dar numai ca nu era.
Nu numai ca eram confuza,dar eram aproape inconstienta si paralizata.Nu ma mai puteam misca si simteam ca tot corpul meu impietrise.Am observat ca el se uita insistent la albumul din mana mea si observase biletelul care il tineam in cealalta mana.Asteptam sa ma trezesc,inchipuindu-mi ca toata scena era doar un cosmar si nimic altceva.Si totusi nu ma infiora indeajuns incat sa spun cu hotarare ca e un cosmar.Era mai degraba un vis ciudat…
Mi-am ridicat privirea spre el si in momentul acela m-am pierdut.Am scapat albumul din mana,am tresarit si bineinteles,m-am inrosit.Am bolborosit ceva de neinteles chiar si pentru mine si am suspinat adanc,ezitand.Nu stiam ce ar trebui sa fac:sa fug de acolo cat mai repede sau sa vorbesc pur si simplu cu el si sa imi cer scuze ca am dat buzna in casa lui.Prima varianta era mai tentanta.Si totusi,ceva ma tinea in acel moment pe loc,ma paralizase in asa fel incat sa nu ma pot misca.Deloc.
Ce urma sa se intample?O scena dramatica ciudata,o scena tipica filmelor horror,in care aflu ca el este vreo creatura care se transforma la miezul noptii sau ce?
Am incercat sa opresc orice scena infioratoare din mintea mea,inainte ca acele lucruri imaginare sa ma copleseasca indeajuns incat sa inebunesc.
Simteam ca levitez sau cel putin,mintea mea facea asta.Simteam cum toate gandurile mele se pierd intr-un vartej de cuvinte si dispar pur si simplu.Apoi,noi sentimente si noi ganduri isi faceau loc,mai terifiante si mai ciudate,pierdandu-se intr-un amalgam,intr-un vartej si mai ametitor.Am incercat sa le fac sa dispara,dar toate incercarile mele erau in van.
In cele din urma atentia ne-a fost atrasa de un zgomot ciudat care venea de la etaj.Suna ca o voce sparta si melancolica.Acel zgomot se auzi din nou,de data aceasta cu o octava mai sus.
-La naiba,spuse el printre dinti,schimbandu-si culoarea pielii cu o nuanta.
Bun,tot ce puteam spera era ca banuielile mele in legatura cu transformarea la miezul noptii sa nu fi fost adevarate.Din fericire pentru mine,m-am trezit inainte sa aflu ce urma sa se intample.
Zaceam in iarba,intr-o pozitie foarte ciudata;simteam ca ma ustura foarte tare pielea capului. M-am ridicat de pe iarba si am observat cu groaza ca adormisem cu capul pe o piatra ascutita si mare.Pe piatra erau urme de sange si imediat am facut legatura:era al meu.Mi-am atins incet parul care era umed de la sange.Din nou ma izbi o durere uimitoare in scalp care ma facu sa gem intr-un mod straniu.
Apoi incepusem sa imi amintesc visul acela ciudat.Involuntar am inceput sa ma uit prin imprejurimi si imediat am vazut casa:aceeasi din visul meu.Nu stiu de ce lucrul asta nu ma speria.Ba din contra:din nu stiu ce motiv,ma linistea.
Apoi mi-am dat seama ca cel mai nimerit lucru ar fi sa nu mai zabovesc in locul acela infiorator si sa ma car mai repede de acolo.Si asa am si facut.M-am ridicat din iarba si m-am rezemat cu o mana de copac,pentru a-mi recapata echilibrul.Am facut cativa pasi si am simtit un discomfort,datorita faptului ca eram desculta.Bun:cand naiba imi pierdusem sandalele?Disparusera ca prin minune?Sau poate ca le-am pierdut fara sa imi dau seama in fuga mea nebuneasca pana aici.Da,cred ca atunci.Totusi,putin imi pasa.La urma urmei,ce mai conta daca ma murdaream si pe picioare?Si-asa eram toata numai pamant si frunze…
Temperatura aerului se schimba simtitor:era mai racoare.Totusi,cerul era instelat si senin,iar departe se putea zari luna in forma de secera.Tacerea era intrerupta din cand in cand de cate-un fosnet slab,de-abia auzit.Era o noapte placuta si tarzie.M-am intrebat daca mama instiintase deja politia de disparitia mea.Probabil ca da,la cat de usor se panicheaza.
De o parte si de alta a drumului se aflau dealuri si acea casa ciudata.In departare se putea vedea o pancarta care indica iesirea din Sopchoppy.Deci eram la periferie.Numai eu stiam cum ajunsesem acolo;defapt,nici chiar eu,dar ma rog…
Am luat-o deci in directia opusa pentru ca nu aveam de gand sa parasesc orasul.Soseaua era pustie:prea pustie.Si era liniste:prea liniste.Nu se auzea nici macar un fosnet sau ceva…Am decis ca cel mai bine ar fi sa-mi vad de drum si sa ignor lipsa zgomotului si singuratatea…Doar ca nu prea puteam…
Am continuat sa merg pe mijlocul soselei pana cand in fata mea au aparut doua faruri mari care ma orbisera si apoi un sunet ingrozitor de neplacut al unui claxon.M-am dat imediat la o parte si prin fata mea a trecut un camion urias.Soferul deschise fereastra si injura nervos;deci am ajuns in partea locuita din Sopchoppy.Parca era mai bine in liniste si singuratate…
Dupa inca o ora in care am ratacit prin oras,am observat ca cerul incepu sa se lumineze.Am inceput sa caut in buzunarul jachetei si-minune!,imi gasisem portofelul.Am asteptat cateva minute pana sa apara un taxi.M-am urcat imediat in masina si am spus cu voce aproape gatuita:
-Spre aleea Wallington.
Soferul se uita cateva clipe la mine,uitandu-se la infatisarea mea de cersetoare,apoi am pornit.M-am rezemat cu capul de tetiera scaunului si din nou ma izbi acea durere in pielea capului.Uitasem de rana aia enervanta.Totusi,am ramas nemiscata,cu ochii inchisi,indurand durerea.
… … … … … … … … …
Pluteam cumva intre realitate si visare cand vocea aspra a soferului repeta insistent:
-Am spus ca face doi dolari si saptezeci si cinci de centi,domnisoara.
-A,scuze,am mormait eu.
I-am dat banii si am iesit imediat din masina.Am pasit pe aleea din fata casei mele si am batut timid in usa,incercand sa ma pregatesc sufleteste pentru ceea ce urma.


Mama pur si simplu nu contenea cu imbratisarile si cu intrebarile imediat dupa ce am intrat in casa(m-am mirat cand am observat ca nu sunase la politie inca sa anunte disparitia mea).Nici in camera mea n-am avut parte de prea multa liniste.Ma coplesi cu fel de fel de intrebari:unde am fost,ce am facut,de ce am lipsit atata de acasa etc.Apoi incepea din nou cu imbratisarile si sarutarile,incepand din nou sa puna aceleasi intrebari,pana a fost complet convinsa ca doar m-am ratacit.Apoi a inceput sa rada incet si placut:
-Numai tu poti sa te ratacesti intr-un orasel atat de mic,iubito!
Nu mai contenea din rasete,in timp ce ma imbratisa.
Apoi deveni serioasa,incepand solemn predica.
-Nu,sa fim serioase!Asta nu e de ras.Puteai sa patesti ceva…Nu,mai bine nu ma gandesc si ma multumesc ca esti vie.O,dar…Nu,scuza-ma,stai.Sa nu mai faci asta niciodata.
-Crezi ca am vrut sa ma ratacesc?am bombanit eu,stiind ca daca incepeam sa ma cert cu mama pe tema asta,nu voi ajunge nicaieri.Oricum,sunt obosita.Ma duc sa fac un dus si apoi ma culc.
Mi-am luat din dulap halatul si am plecat la baie.
Dusul acela fierbinte ma facu sa ma simt mai obosita ca oricand.Dupa asta,m-am spalat pe cap.Din par se scurgea necontenit sange.Durerea se mai ameliorase,dar aveam de gand ca dupa baie sa imi bandajez rana cu o esarfa.
Am inceput sa fredonez o melodie in timp ce apa calda a dusului incepu sa-mi dezmorteasca intregul corp.
Dupa ce am terminat m-am indreptat spre dormitor-singurul loc unde aveam de gand sa-mi petrec toata ziua urmatoare.

Am terminat capitolul 3 :">...Este putin violent,dar sper ca nu foarte...

Capitolul 3
-Martora fara voie-

-Aha,am spus eu total absenta la convorbirea celor doi.
-Poftim?spuse Alison,apoi ii arunca lui Allen o privire socata.Serios?Adica,vorbesti serios?
-Aaa,nu.Nu cred.N-am auzit bine ce m-ai intrebat.
Alison isi dadu ochii peste cap si zise:
-Te-am intrebat daca tie chiar iti place de Ashton.
A,asta…
O,nu!Ce ar fi trebuit sa ii spun?Am simtit cum culoarea fetei mele se schimba total,devenind probabil de un rosu aprins.Era stanjenitor.
-Nu,eu…
-Pai si atunci de ce te-ai inrosit toata ca un rac?
Atunci am simtit ca imi vine sa intru in pamant de rusine.
-Alison,nu fii asa de acida…zise Allen.
I-am aruncat pe furis o privire recunoscatoare pentru ca ma salvase.Apoi am nascocit o ceva ca sa schimb subiectul.
-Aaa…Voi stiti ceva de vreo…Casa parasita pe la periferie?
Alison isi lasa privirea in jos zambind.
-Da,chiar este o casa parasita la marginea orasului,spuse ea.De ce?
Ochii ei se ingustara,expresia ei devenind brusc sceptica.
-Aaa,nu…Nu conteaza.Doar ca…
Am ezitat,gandindu-ma la ce sa spun.
-Haide,Alison,e clar ca stie,murmura Allen.
-Ce?Ce sa stiu?am intrebat eu aiurita.
-Pai,nu e evident?Ai descoperit casa aia de la marginea orasului,nu?
Brusc mi-a revenit in minte visul (sau cosmarul,nu ma puteam gandi ce a fost cu adevarat,oscilam deci intre cele doua extreme) care l-am avut in noaptea aceea.Nu trecuse foarte mult de atunci,vreo doua zile.Si totusi,imaginile cu casa aceea erau inca destul de clare,ba chiar dureros de clare…
-Brielle?Fii mai cooperanta si raspunde la intrebare,te rog.
-Defapt,am avut un…Vis…Ciudat cum ca la marginea orasului ar exista o casa parasita.
-Aha…
-Acolo locuieste Ashton,spuse Alison rece.Asta vrei sa stii?
Asta cred ca schimba lucrurile.Oare chiar visasem atunci?Nu,trebuia sa opresc orice nebunie din capul meu sa puna stapanire pe mine.
-Defapt,cred ca asta ai urmarit in tot acest timp de la noi…
-Ce vrei sa spui?am intrebat-o nedumerita.
-Stii la ce ma refer!pufni ea nervoasa.
-Nu,n-am nici cea mai vaga idee,am spus eu cat de calm am putut.
Si nu minteam;nu prea stiam unde ducea discutia asta oricum.
-De asta si stai cu noi.Vrei sa stii cat mai multe despre el.Nu-i asa?Crezi cu adevarat ca tine la tine in vreun fel?Fii serioasa:uraste pe toata lumea!Nu te incredinta ca in cazul tau stau altfel lucrurile.
Allen ii dadu un ghiont lui Alison ca sa o linisteasca dar aceasta incepu sa vorbeasca si mai tare.
-Da,esti o profitoare dupa parerea mea.Si sa nu incerci sa negi asta,pentru ca stii si tu ca asa e.
Am inceput sa vad totul in ceata;lacrimile imi inundau ochii la propriu.Era adevarat?Ceea ce ma durea cel mai tare era ca raspunsul era DA.Da…Era adevarat.Nu incapea nicio urma de indoiala…
-Nu-ti mai face sperante degeaba si renunta la visele tale idioate!Incearca sa vezi realitatea.
Adevarul vorbelor ei ma ardea pe dinauntru.Nu-mi pasa ca toate persoanele s-au intors privind cu interes si amuzament scena si cum eu plang ca o proasta.Chiar profitasem de ea si de Allen?Si,bineinteles,avea dreptate si in privinta faptului ca Ashton ma uraste,la fel ca pe toti ceilalti din jur.Si ce era de facut?Nu ma puteam eschiva,nu puteam sa ma fac ca nu are dreptate pentru ca…Avea.
Allen ii sopti ceva la ureche lui Alison,apoi ea se ridica de la masa cu fata extrem de inexpresiva incat aproape ma sperie.Pentru o clipa m-am intrebat cand a devenit ea atat de…Nu gaseam cuvantul potrivit…Nu chiar rea,dar…Dureros de sincera?Ce ii facusem atat de rau incat sa o fac sa se comporte asa?Era inexplicabil.
Am stat cateva minute,timp in care am plans ascunzandu-mi fata in palme.
Eu si Allen ne-am ridicat de la masa;Allen isi puse un brat pe umarul meu in timp ce am iesit din cafenea.
Cand am simtit ca mi-am mai revenit m-am asezat pe cea mai apropiata banca,privind absenta in gol.Din cand in cand oftam incercand sa elimin orice gand care m-ar fi putut readuce in starea de mai inainte.
Am inventat o metoda sa imi tin mintea ocupata si departe de orice ganduri “nesanatoase”.
Astfel am inceput sa imi amintesc vag de momentele petrecute cu Madison si Selena.Imi era dor de ei…Nu mai reusisem sa vorbesc cu ei nici pe e-mail si am descoperit curand ca si-au schimbat numerele de telefon.
Cu o saptamana sau doua in urma am primit de la Selena o scrisoare.Se mutase in Falmouth.Foarte departe de aici,oricum…Mi-a spus ca Madison si-a gasit in sfarsit o prietena (in generala era considerat un fel de specimen hermafrodit,asadar fetele se amuzau numai la gandul de a iesi cu el).Intr-un fel ma bucuram;intotdeauna isi facuse griji ca nicio fata nu se va indragosti vreodata de el.Dar bineinteles,timpurile se schimba…
Selena,dupa ce a implinit nouasprezece ani (era mai mare decat mine cu trei ani) s-a mutat cu iubitul ei in Falmouth.Din ce scria in scrisoare,se simtea fericita si implinita.Implinita la nouasprezece ani-chestia asta era cam…Trasa de par.Dar asta simtea Selena si ma bucuram si pentru ea.Speram ca ea si Madison sa fie fericiti in continuare,pe tot parcursul vietii lor,pana la adanci batraneti etc. etc.
Dar cumva,stiam ca nu am sa-i mai revad niciodata,cu toate ca au fost cei mai buni prieteni ai mei.In urma lor au ramas doar amintiri frumoase si superficiale in acelasi timp.
Devenisem prea filozofica.In general eram asa,dar nu lasam sa se vada asta.
Nici nu observasem cand disparuse Allen de langa mine si cand s-a intors cu doua doze de cola in mana.
-Hei!zambi el,vazand ca mi-am revenit din visare.
Imi dadu unul din sucuri.
-Mersi,am spus,incercand sa-i raspund la zambet
Se aseza langa mine pe banca si incepu sa soarba din sucul lui.Dupa ceva timp reusi sa spuna:
-Deci,esti ok?
-Da,am mintit eu automat.
Nu eram tocmai “ok”,acum ca mi-am adus aminte de scena din cafenea.Eram pe de parte de a fi ok…
-Pai asta e bine,cred.
-Nu inteleg…am murmurat eu.
-Alison este foarte impulsiva,imi explica el calm ca si cum stia la ce ma refer.
-Aha,am spus,incercand sa ma multumesc doar cu raspunsul acela.
In orice caz,nu era de ajuns.
Apoi saptamanile au continuat sa treaca intr-un mod ciudat,totul devenind in cele din urma un fel de rutina…Alison nu a mai vorbit cu mine si cu Allen (pe care il considera un tradator);majoritatea timpului liber mi-l petreceam cu Allen.Am descoperit ca poate fi un prieten foarte bun (si imi aducea aminte de Madison).
Nu am auzit o vreme buna de Ashton;totusi nu puteam uita visul/cosmarul din seara aceea (inca oscilam intre cele doua extreme).Desi acum o saptamana imi facusem un plan stupid de a ma intoarce sa vad daca locuieste cineva la periferie si daca acel cineva era cine credeam eu ca este.Dar bineinteles,eram prea lasa ca sa verific daca asa stau lucrurile.
La scoala totul era prea plictisitor:orele,pauzele si profesorii.
La ora cu doamna Smith-ora de engleza nu mai stateam in banca alaturi de Alison.Stateam undeva pe randul din mijloc in banca a treia.Si stateam singura.Si…Nu ma deranja.
Acasa stateam toata ziua inchisa in camera mea citind,citind si iar citind…Aproape ca ma saturasem de toate cartile din biblioteca pe care le citisem si le recitisem de atatea ori.
Cand ieseam afara din “vagauna” mea (adica din camera mea) ma intalneam cu Allen.Mergeam intotdeauna la cafeneaua de langa scoala-“Coffee Fact”.
Aveam amandoi grija ca discutiile noastre sa se incadreze in subiectele din sfera scolara.Nu vorbeam niciodata despre Alison si nici despre Ashton.
Intr-o seara,dupa ce citisem de trei ori in ziua aceea “Hamlet” de Shakespeare,am hotarat sa ies sa ma plimb.Parea o seara placuta si linistita.
Ma imbracasem cu un hanorac gri si am iesit afara.
M-am indreptat cu o graba nejustificata spre parc.Cand am ajuns totul parea linistit si pustiu.
M-am asezat la radacina unui copac din apropiere.
Cu toata rutina aceea plictisitoare,ajunsesem cumva sa imi placa Sopchoppy.Nu stiu de ce ajunsesem la concluzia asta.Era un orasel linistit,mult mai linistit decat Nashville.Aici timpul se scurgea lent si uneori placut.Nu ma mai deranja ca singurul meu prieten era Allen.Desi ma durea ca Alison era suparata pe mine.
Si,desi activitatile mele zilnice erau lipsite de importanta si plictisitoare,mie imi placea acea monotonie a vietii.Incepeam sa ma obisnuiesc cu ea.Era mai bine ca Ashton disparuse din peisaj pentru o vreme (defapt nu era nici pe de parte bine,dar tot repetandu-mi ca e mai bine ajungeam sa cred si eu in aberatiile pe care le spuneam).
Aici simteam ca este cu adevarat locul meu.Intotdeauna mi-a placut linistea.Sopchoppy era linistit.In consecinta,imi placea Sopchoppy.Ce ciudat din partea mea sa spun asta…
Cumva momentul meu de reverie fu intrerupt de un fosnet si un murmur de voci care veneau de undeva din spatele meu.O voce de barbat le acoperea pe celelalte.M-am uitat timid sa vad cine era.Am observat cateva siluete negre care se agitau undeva la cativa metri departare de mine.
-La naiba cu asta,ne-a descoperit,spuse unul din ei aratand spre un baiat scund,de vreo treisprezece ani care tremura ca varga.
-Si ce dracu’ facem cu el?Daca il lasam liber sigur ne toarna la politie.Atunci sa vezi distractie,pustiule!spuse o voce proeminenta,care la final se sparse intr-un ras aspru.
Baiatul vorbi repede,fara intrerupere,doar ca nu am inteles nimic;vorbea prea incet.Barbatii izbucnira cu totii in hohote de ras stridente.
-Da,da!I-auzi cum se plange!spuse unul din ei.Taci!Taci din gura,mucosule!
Baiatul incepu sa planga si sa tipe;unul din barbati-cel mai inalt ii dadu o palma puternica peste ceafa.Am incremenit cand am auzit geamatul copilului.
-Hai taci,ca n-o sa dureze mult,oricum…
Unul din ei il ridica in brate pe baiat.Am observat cum acesta se zbatea si jura ca nu va spune nimanui nimic.Habar n-aveam la ce se referea…Ce ar fi trebuit sa spuna?Ma simteam ca intr-unul din acele seriale politiste,cand eram martora fara voie la ceva.
Sunetul unei palme brutale sparse din nou tacerea;baiatul incepu sa tipe si sa ceara ajutor disperat.Pentru un moment m-am gandit sa sun la politie,dar ma temeam ca ma vor auzi si voi avea si eu aceeasi soarta cu a copilului.
-Joe!Alex!Stati de sase cat imi termin eu socotelile cu viermele asta de copil!
Alex?Alex…ander?Alexander!Nu!Nu!Nu!
Nu putea fi adevarat!Abia acum imi dadeam seama ca era Alexander si cu prietenii lui!Cel mai inalt nu il mai vazusem pana atunci,dar pe toti ceilalti ii recunoscusem intr-o clipa.
Nu am mai avut timp sa ma gandesc la nimic,intrucat toate gandurile mele fura intrerupte,in timp ce am asistat la cea mai groaznica scena din viata mea.
In timp ce Joe si Alexander scrutau imprejurimile,alti doi si cu cel mai inalt au inceput sa il loveasca pe copil cu brutalitate pana cand tipetele lui au devenit din ce in ce mai slabe si lipsite de vlaga.
-Asa ii trebuie,spuse unul din ei.
Apoi cel mai inalt ii suci gatul bietului baiat intr-un mod animalic si extrem de brutal.Unul din ei scoase un cutit pe care il infipse fara niciun fel de ezitare in pieptul copilului.Apoi l-au trantit la pamant si au inceput sa il loveasca in cap cu un bolovan urias.Nu se mai auzea niciun tipat;in schimb se auzeau rasetele lor care nu se potriveau deloc cu scena la care tocmai asistasem.Pe jos era o balta oribila de sange,care se scurgea in canalul aflat la cativa metri distanta.
-Stergeti urmele pana nu vine cineva!
Cel numit Joe ii baga trupul neinsufletit al baiatului intr-un sac de canepa.
Cel mai inalt se indrepta spre unul din stalpii de iluminat.I-am putut distinge fata in penumbra.Avea o expresie acra,de criminal.Parea ca are vreo patruzeci de ani.Hainele ii erau murdare,vechi si jerpelite.In orice caz,arata deplorabil.
-Billy!il striga Alexander.
Acesta ii arunca o privire dispretuitoare.
Alexander se apropie de el si ii puse o mana pe umar:
-Bine lucrat!
O,doamne!Billy…Lucker!
-Hei,Lucker,prinde!striga unul din barbati,aruncandu-i lui Billy o sticla de vin.
Nu!Chiar era Billy Lucker!Nu stiu de ce am avut in tot acest timp senzatia ca a murit.Era viu-cel mai temut criminal din Sopchoppy era viu!
Apoi groaza,frica,teama,ezitarea si misterul se adunara in mine intr-un adevarat amalgam.
Era clar ca nu visam.Nu era nici vis,nici cosmar,era realitatea.
Nu intelegeam cum de s-au intors.Nu intelegeam de ce s-au intors.O vreme totul fusese linistit.
Cu totii au plecat,disparand in intuneric tarand sacul de canepa dupa ei.Billy arunca sticla de vin undeva in iarba,foarte aproape de mine.
Am inceput sa tremur toata gandindu-ma la ceea ce tocmai vazusem.
Bietul baiat!Tot nu intelegeam ce le facuse de a meritat soarta asta…
Dar apoi am ajuns sa observ ca viata in Sopchoppy nu avea sa mai fie la fel de placuta si de usoara ca inainte.Nu.In niciun caz nu avea sa fie ca inainte…
Cu siguranta ca gasca de criminali nu avea sa se opreasca aici.Era de-abia inceputul.De-abia revenisera.
Nu vroiam sa imi imaginez ce alte crime vor mai avea loc.
Oricum,toti locuitorii erau in pericol de moarte:eu,mama,John,Allen,Alison…Ashton…Daca unul din noi s-ar fi intalnit cu Billy,Alexander si ceilalti…Preferam sa nu imi imaginez mai mult de atat.
Ceea ce era cel mai rau era ca asta nu era un simplu vis.Era prea greu sa accept ca asta e defapt realitatea…
In orice caz,fusesem martora la cea mai oribila scena din cate vazusem pana atunci.Eram singura care asistase la acel eveniment.Singura care ar fi stiut ce a patit baiatul cand politia va incepe s ail caute .Si urma sa fie foarte greu sa tin tot ceea ce vazusem numai pentru mine…Poate chiar imposibil.

eu nu mai citesc aici pt ca am citit de pe WP

si stii prea bine ca imi place bravos!

mama cathy....inca nu am apucat sa termin ))
azi o printez si o citesc la scoala n-am ce face

heei am revenit cu un next micut prima parte din capitolul 4

Am mai ramas cateva momente in iarba,timp in care m-am tot gandit la scena de mai inainte.Pentru o vreme nimic nu mi-a mai distras atentia;la un moment dat am stranutat.Am tresarit cand am auzit pe cineva indreptandu-se spre mine.Am incremenit.Pasii se apropiau in ritm alert.

Respiratia mi se accelera in timp ce o silueta neagra aparuse in fata mea.O voce masculina oarecum familiara imi vorbi pe un ton aspru:
M-am ridicat incercand sa-mi pastrez calmul.Am inaintat cativa pasi,dar barbatul ma apuca de brat si ma trase inapoi.
-Ce-ai vazut? intreba el poruncitor.

Mi-a luat o secunda ca sa imi dau seama la ce se referea.Mai imi lua inca o secunda ca sa ma gandesc la ce sa raspund.

-Nu inteleg.Ce ar fi trebuit sa vad?am soptit eu.

Omul marai si imi dadu drumul la mana.Am respirat din nou,fiind inca socata.

-Sa inteleg ca n-am de ales…

La auzul acestor cuvinte am simtit ca e timpul sa fug;cu siguranta era unul din barbatii de mai inainte care il omorasera pe baiatul de 13 ani.

Am aruncat o privire in jur si am luat-o la sanatoasa.Barbatul striga dupa mine,dar nu am avut timp sa ma mai uit inapoi.Pur si simplu am inceput sa alerg.Am iesit din parc si la un moment dat am auzit pe omul care ma urmarea cum scoase un tipat.M-am intors si am vazut ca era intins pe pamant.Cazuse.Dar cum…?Gandurile mi-au fost intrerupte cand un baiat inalt se apropie de mine.Nu…Era imposibil.Defapt,nu.Acum chiar nu visam.Eram sigura suta la suta.Era adevarat.Era real.

–Hei,spuse el.
Razele palide ale felinarelor ii luminara chipul.Erau aceiasi ochi scandalos de albastri,acelasi par blond-aramiu.Acelasi chip de inger.

-Hei,am raspuns eu cu vocea gatuita de emotie.

frumos
astept nextu', ca sa inteleg mai bine si sa vad ce se mai intampla...

imi place mult

Inca un next..Mai micut,ce-i drept .E partea a doua din capitolul 4 :->

Trecu pe langa mine nonsalant si eu,din instinct,l-am urmat;ca si cum ceva ma atragea de el,ca fierul de magnet.Dar simteam ca era ceva mai mult decat atractie-era nevoie.Trebuia sa il urmez din motive necunoscute chiar si mie.
… … … … … … … … …
Nu stiu cat timp am mers (la un moment dat,pierdusem notiunea timpului).In schimb,recunoscusem foarte usor locul unde am ajuns.Era casa din visul meu (care defapt exista si in realitate). Am intrat amandoi in casa (defapt el a intrat,eu l-am urmat).Poate ca daca nu m-as fi aflat in situatia aceea imposibila m-ar fi uimit faptul ca interiorul casei era exact ca interiorul casei din visul meu.
Deodata,Ashton se aseza pe canapeaua prafuita din sufragerie.
-Cum te simti?ma intreba.
-Cred ca sunt bine.Multumesc.
L-am privit uimita cateva secunde,apoi m-am ciupit pe ascuns ca sa fiu sigura ca nu visez…Nu.Nu visam.
-Esti sigura?
-Da,am raspuns aiurita.
Ashton isi lasa privirea in jos si se incrunta.
-Pai,ai vazut multe acolo.Ma indoiesc ca esti bine.
Deci nu eram singura martora la nefericitul eveniment.Dar cum…?Imaginile mi-au revenit in minte intr-un mod dureros de neplacut si…Sangeros.
-Nu chiar atat de multe,m-am eschivat eu.
Ashton nu schita niciun gest.Stia sigur ca am vazut ceva si stia sigur ce.
-Mie imi poti spune.Nu sunt de la politie si oricum,stiu mai multe detalii decat tine in momentul de fata.
Am zambit si i-am zis:
-Daca stii mai multe decat ceea ce stiu eu deja,chiar conteaza ce am vazut?
-Pai…Da,intr-un fel conteaza.Pentru siguranta ta.Daca ai de gand sa spui politiei tot ce ai vazut,ori vei fi considerata nebuna,ori vei fi crezuta si…De aici apar mai multe complicatii.
-Nu aveam de gand sa spun politiei.Serios.
Nu puteam crede cu ce naturalete puteam sa conversez cu acest baiat ciudat,care ura pe toata lumea si era urat de toata lumea.
-Stii cine erau tipii aia?
Am inghitit in sec,apoi am soptit:
-Da.Stiu.
Ridica o spranceana in asteptarea raspunsului meu complet.
-Era tatal tau-Billy,Alexander si inca cativa barbati.
-Deci stii destule incat sa ma denunti la politie daca ti-as spune ce am facut.

Finally,ultima parte din capitolul 4

Am facut un pas in fata increzatoare,incercand sa par…Curajoasa.
-Ti-am spus ca politia nu are de a face cu ce vorbim noi aici,am zis.Deci,ce ai facut atat de grav?
Ashton ma privi,incercand sa isi ascunda amuzamentul fata de curajul meu fals.
-Nu conteaza,oricum.
Dupa cateva minute in care m-am tot gandit la diverse scenarii cu el ca fiind personajul negativ (desi imi era greu sa cred asta) am spus:
-De ce m-ai adus aici?
-Eu nu te-am adus aici.Tu ai venit aici.
Mi-am dat ochii peste cap.
-Ok.O intrebare mai buna,atunci.De ce m-ai salvat de tipul ala ciudat?
-Pentru ca…Eram prin preajma?spuse el,doar ca enuntul ii iesi ca o intrebare.
-Salvezi oameni de raufacatori cand…Esti prin preajma?
-Nu.Defapt esti singura care am salvat-o.
Am stat cateva clipe gandindu-ma,apoi am spus:
-Uite o alta intrebare:de ce?
-M-ai mai intrebat asta odata.
Am zambit si i-am spus:
-Esti bun!
Incepu sa rada de remarca mea.Am inceput sa ma gandesc la ce credea despre mine in momentul acela:probabil credea ca sunt o disperata.
Apoi mi-am amintit din nou cat de ciudat era totul:vorbeam de parca il cunosteam de ceva timp.Defapt,eu stiam cate ceva despre Ashton,in timp ce el nu stia nimic despre mine.
-Deci,nu vrei sa imi spui ce ai facut asa de rau?
-Desigur ca vreau!spuse el.Doar ca…La ce te-ar ajuta?
Da.E clar ca m-a prins.La ce m-ar fi ajutat daca as fi stiut?Dar,intr-un fel,trebuia sa stiu.
-Pai,putem negocia.Iti pot promite ca nu te voi denunta la politie,indiferent de ce ai facut.(Oricum nu aveam de gand sa il denunt la politie,nici chiar daca ar fi omorat o suta de oameni,dar trebuia sa aflu cumva)
Ashton isi lasa un moment privirea in jos,gandindu-se daca e in regula sa imi accepte compromisul meu prostesc sau nu.Apoi isi ridica privirea si imi spuse foarte vesel:
-Nu!Tot nu m-ai convins.
Am oftat,gandindu-ma la alternative.
-Iti spun ce am vazut eu daca imi spui ce ai facut atat de grav,i-am propus inca o data.
-Ma gandeam…
Am asteptat raspunsul lui incordata.
-Sa incerci sa uiti ce iti voi spune;crezi ca poti?
Nu.
-Da!am mintit eu cu usurinta.Deci imi spui ca daca o sa incerc sa uit ce imi vei spune atunci…Imi vei spune?
Se stramba putin la auzul intrebarii mele intortocheate,apoi spuse zambind:
-Atunci banuiesc ca pot sa am incredere in tine,imi zise,privindu-ma foarte serios.
Am ramas nemiscata si am asteptat.
-Presupun ca si tie iti va fi greu sa auzi asta.
-Presupun.Dar asta nu conteaza,i-am zis.Deci?
Ashton ofta si imi spuse:
-Nu.
-Nu?am repetat eu,putin enervata.Dar tocmai…
Ezita un moment si apoi vorbi din nou:
-Nu.Nu trebuie sa stii.Scuze.Si,oricum,voi-oamenii nu uitati prea usor lucruri importante.
Nu ma deranja faptul ca l-am enervat.In schimb eram curioasa sa aflu la ce se referea cand spunea-“voi oamenii”.El nu era…om?
Privirea sa ascundea mai multe emotii:furie,tristete,furie din nou…
-Atunci multumesc,i-am spus eu pe un ton acid si am plecat.
As fi fost poate mai putin dramatica la faza asta,dar pur si simplu nu am vrut.
Si,in plus,acum erau doua mari secrete:ceea ce facuse atat de rau si inca o intrebare:era extraterestru?Adica,si el era om.De ce spusese “voi-oamenii”?Doar nu apartinea unei specii intergalactice,nu?
Asta ramanea de vazut.
***
In perioada care a urmat devenisem din ce in ce mai inchisa in mine.Aproape ca nu mai vorbeam cu nimeni in afara de Allen si mama.Si cand vorbeam cu ei,subiectele de discutie deveneau din ce in ce mai seci de fiecare data.
La scoala nu eram afectata.Continuam sa iau note de 10,doar ca devenisem mult prea aeriana si visatoare in timpul orelor.
Acasa imi petreceam timpul ascultand muzica incontinuu.Aproape ca invatasem versurile cantecelor din playlist-ul meu pe de rost.Si un vers il repetam obsesiv in minte:”Is just a dream,he will never come back again”.Poate pentru ca versul respectiv descria perfect realitatea.Era adevarat:traiam o iluzie.Poate ca in tot acest timp totul fusese doar o iluzie trista menita sa ma faca sa sufar.Dar nu puteam ceda atat de usor.
Poate ca daca nu as mai fi venit in Sopchoppy ar fi fost mai bine.Nu as mai fi intalnit atatia oameni si…extraterestri.Poate ca mai era o sansa,dar am pierdut-o oricum.Asa ca…Ce rost mai avea acum?
Apoi,am realizat mai multe lucruri in acelasi timp.Nu eram folositoare.Nu aveam prieteni.Ma simteam distrusa.Suna exact ca un caz tipic de adolescent.Nimic nou.Dar pentru mine era nou:toate trairile si toate emotiile.
Poate ca exista o solutie…Dar asta ar fi insemnat ca sunt o lasa.
Si solutia aia imi dadea fiori:sa fug de acasa…Asta era ceva cu totul diferit,bineinteles.Diferit si straniu.Nu puteam face asta…Ce-ar fi spus mama?"Mama se va supara,dar ii va trece",imi sopti o voce in capul meu.Ce vor crede profesorii si cei de la scoala?"Cu timpul vor uita;la urma urmei,tu nu insemni nimic pentru ei",spuse aceeasi voce.Asta era adevarat,dar ce va crede Allen si…Alison?"Allen va fi trist,dar ce mai conteaza acum?Si Alison nu mai este prietena ta de mult timp".Cat pesimism!Sau poate ca nu…Oare incepeam sa inebunesc?"Evident ca da",sopti vocea din capul meu.
-Si ce?am strigat eu,rupand tacerea din jurul meu.
Si apoi am fost convinsa ca asta trebuia sa fac:Sa plec o vreme de acasa.Unde?Ce-i drept,unde vedeam cu ochii.De ce?Raspunsul la aceasta intrebare era evident.
Trebuia sa scap.
"Nu vei reusi",ma avertiza vocea pentru ultima oara…

wow cathy ieri am citit si eu ficu!am si eu un feeling ca si ale ca Ashton si Brielle(cat imi place numele :X) o sa fie impreuna
te rooog sa pui next cand ajungi inapoi acasa

si nextul prima parte din capitolul 5

Capitolul 5
-Ruleta ruseasca-

Era aproape miezul noptii cand luasem minunata decizie de a fugi de acasa.Trebuia sa ii scriu mamei macar un bilet ca sa stie ca am plecat.Simteam fiorii adrenalinei in tot corpul.Eram pe punctul de a fugi de acasa…Nu imi venea sa cred asta.
Am luat un pix colorat din penarul de pe birou si am rupt o foaie din carnetelul meu preferat.
Mana imi tremura in timp ce am inceput sa scriu primele cuvinte.Stiam ca totul e o nebunie.Stiam ca trebuia sa gandesc rational,dar nu reuseam.Stiam ca se putea intampla ceva rau,dar atunci incercam sa omit acel detaliu important.
Varful pixului aluneca incet pe hartie in timp ce cateva lacrimi mi-au dat de gol emotiile puternice care ma coplesisera.Le-am sters repede si am continuat sa scriu.
Cand am terminat,am recitit biletelul in soapta:

“Mama,
Imi pare rau pentru asta,dar promit ca o sa ma intorc.Nu o sa ma duc in niciun loc periculos si nu o sa ma apuc de nicio activitate…Nesanatoasa pentru mine.Nu te ingrijora.Voi fi bine.Te iubesc si imi pare rau.
Brielle”

Biletul era scurt si la obiect.Nu trebuia sa dau detalii plictisitoare ca de exemplu-de ce m-am hotarat sa fug de acasa.L-am impaturit si l-am lasat la vedere pe masa.
Apoi am deschis usor geamul.Am fost intampinata de intunericul inspaimantator si sumbru din noapte.Am oftat resimtind frigul de afara.
Mi-am luat repede rucsacul in care aveam toti cei 250$ (pe care tocmai ii luasem din pusculita mea;aveam de gand sa strang bani pana la optsprezece ani,dar acum era cu siguranta o situatie de urgenta si aveam nevoie de ei).Mi-am pus un hanorac pe mine si am deschis fereastra mai larg.
O adiere usoara imi ciufuli parul.Am zambit,aproape simtind gustul libertatii.Fiecare celula din corpul meu era constienta ca greseam in acel moment,dar nu imi pasa deloc.
Am inspirat adanc aerul binefacator si curat de afara si m-am suit pe pervaz.O noua adiere imi racori fruntea fierbinte.Am inhalat aerul dulce si rece al noptii;m-am ridicat incet in picioare pe pervaz si am sarit in copacul care se afla la un metru distanta de fereastra mea.
Am alunecat si era sa cad,dar m-am agatat cu mana imediat de o ramura si m-am redresat.Imi tremurau genunchii;defapt tremuram toata de emotie si teama.Am masurat cu privirea distanta uimitoare care era intre mine si pamant.Aproape ca mi se facuse rau,dar am mai luat o gura mare de aer si mi-am revenit in scurt timp.Frunzele fosneau incet la urechea mea.Pentru un moment am crezut ca sunt strigata de cineva.Am ezitat cateva clipe.Sa raspund si sa imi recunosc fapta sau sa ma bazez ca ceea ce am auzit fusese doar in imaginatia mea?Am decis sa pun totul pe seama imaginatiei mele.
Dar eram hotarata sa plec si nu imi puteam schimba decizia in
acel moment;as fi fost o lasa daca as fi facut-o.Asa ca am alunecat usor printre ramurile copacului pana am ajuns aproape de sol.Atunci am sarit si am cazut in iarba.
M-am ridicat si m-am scuturat de praf si am pornit viteaza inainte pe strada pustie.

Da.Probabil ca am mers cateva ore bune.Sau poate ca doar ma invartisem in cerc pentru ca aveam ciudata senzatie de deja-vu.
Dar nu ma deranja nici ideea ca iesisem din oras, chiar daca locurile mi se pareau oarecum familiare.
Poate ca ultima varianta era cea corecta. Stiam ca ajunsesem departe in doar cateva ore. Pentru ca in majoritatea timpului alergasem.Deci nu m-ar fi mirat faptul ca eram in alt oras probabil.Sau,ma rog,aproape de un oras.

wow imi place noul next.
brielle fuge de acasa?what????
am crezut ca era o fire mai linistita si pasnica....se pare ca iar m-am inselat
astept continuarea

Ma bucur ca iti place
Sper sa continui sa imi citesti ficul :d
Kisses :*

Brielle a plecat de acasa in ideea ca va scapa de griji, de probleme daca va fi o vreme pe cont propriu

Si ultima parte din capitolul 5... Enjoy it ><

Si chiar vroiam sa ajung mai repede aproape de civilizatie,pentru ca pustietatea din jur ma sufoca.Plus ca imi era foame si trebuia sa gasesc vreun fast-food sau vreun restaurant cat mai repede.
In jurul meu erau dealuri si pe alocuri copaci uscati.Soseaua era goala de parca apartinea unui scenariu apocaliptic.
Puteam zari la o distanta estimabila de cativa kilometri luminitele slabe ale unui oras ce palpaiau si,din cand in cand se stingeau.
Am presupus ca acel oras era Tallahassee.Nu puteam ajunge mai departe de Tallahassee intr-un timp atat de scurt.
Pana la urma foamea ma dobori si am hotarat sa mananc un baton de cereale din rucsac.Si totusi,dupa ce l-am mancat,inca imi era foame…
Asa ca am renuntat la plimbatul pe strada pustie si am recurs imediat la alergat.Mi se parea mult mai practic in acel moment,cand stiam ca mai am vreo treizeci si ceva de kilometri de parcurs pana sa ajung in oras.

Am ajuns in Tallahassee a doua zi, pe inserat.Am scapat dintr-odata de claustrofobia ce ma cuprindea cand eram inconjurata de dealuri,cand in jurul meu era atata spatiu liber.In mod normal,ar fi trebuit sa ma simt sufocata intr-un spatiu mic si inghesuit.Ei,la mine era exact invers.
Cand am intrat in oras m-am simtit brusc confortabil,ca acasa.Locul semana izbitor de mult cu Sopchoppy.Astfel m-am linistit automat.
Am hoinarit doua ore prin oras ca o idioata,holbandu-ma la constructii si la oameni.Apoi mi-am amintit scopul meu:trebuia sa gasesc un restaurant sau un fast food.Muream de foame de o zi intreaga.
Dupa inca o jumatate de ora am gasit un restaurant micut numit Andrew’s Capital.Am intrat fara tragere de inima simtind cum stomacul meu o lua razna,fiind hotarat sa explodeze de foame chiar in acel moment.
Localul era micut,intunecat si inauntru mirosea a fum de tigara.Mi-am tinut cateva secunde respiratia,incercand sa imi stapanesc greata provocata de fum.
M-am dus la o masa mai retrasa,intr-o zona cu separeuri.
Mi-am comandat o portie de cartofi prajiti si un burger cu pui.Pana cand a sosit comanda,stomacul meu urla incontinuu in mine,gata sa porneasca un al treilea razboi mondia daca nu mancam in timp util.
Si tocmai cand eu si stomacul meu (cat de ciudat era sa ma gandesc ca suntem doua entitati separate) incepusem sa credem ca ne-a venit sfarsitul si ca vom muri de foame…A aparut in sfarsit chelnerita cu comanda mea.
-Multumesc,am mormait eu.
Am incercat sa nu mananc repede si sa imi amintesc de bunele maniere din timpul mesei,ca sa nu para ca nu am mai vazut un burger in viata mea.
Desigur,stomacul meu gemea si maraia inca;dar am fost extrem de recunoscatoare cand s-a oprit.
In cele din urma am terminat si am ramas la masa,asteptand nota de plata.
Se auzea in surdina o melodie cu accente rock.Mi-am acoperit urechile,incercand sa nu mai aud nimic.Functionase.Si in felul asta m-am linistit.
Am inchis ochii si pentru scurt timp am cazut in visare.
… … … … … … … … …
Am fost trezita de mai multe sunete:un murmur panicat de voci,o usa care se trantea incontinuu si niste pasi care se indreptau grabiti spre iesire.
Apoi se auzi sunetul unui pistol care se descarca in aer.Apoi toate zgomotele s-au oprit deodata.Lumea care mai ramasese inauntru amuti.
M-am furisat speriata sub masa si mi-am scos repede telefonul.Mainile imi tremurau in timp ce formam numarul de la politie.Am apasat pe butonul “Call” si am asteptat cu rasuflarea taiata.In momentul acela am descoperit ca reteaua era cazuta…Prost moment.
Am ramas acolo,tremurand din toate incheieturile.Linistea apasatoare fu brusc intrerupta de o voce groasa si aspra de barbat:
-Daca mai misca unul jur ca il impusc fix in cap!spuse accentuand fiecare cuvant.
Respiram greu si,pe langa asta,lacrimile care imi curgeau din ochi imi tradau emotiile.
-E un jaf…,se auzi o soapta panicata.
Un jaf intr-un restaurant?Cam ciudat…Dar nu aveam timp sa ma gandesc la asta.Nu in acel moment.
M-am ridicat de sub masa pentru a vedea cine erau asa-zisii banditi.Doar ca in acel moment am fost prinsa.Barbatul cel mai inalt ma scruta cu privirea si se apropie de mine cu pasi mari.
-Cu tine ce-i?ma intreba.
Nu reuseam sa spun nimic.Ma uitam speriata la omul urias din fata mea.El repeta intrebarea,pe un ton apasat.
-Mike!striga barbatul cand vazu ca nu am de gand sa raspund.Ai chef de un joc?
In fata mea mai veni un alt barbat,ceva mai scund si cu parul roscat.Avea hainele jerpelite si murdare.Peste camasa rupta purta o jacheta de piele.Imi zambi in momentul cand m-am uitat urat la el.
Vroiam sa fiu oriunde numai nu acolo.
-Daca reusesti iti dau 300 de dolari,ii spuse barbatul lui Mike.
Apoi imi spuse:
-Hai!Ridica-te!
Celalalt ma ridica cu brutalitate si ma impinse in fata.
Oamenii se uitau inspaimantati.
-Aseaza-te,porunci cel inalt aratandu-mi o masa de doua persoane.
Am ezitat,apoi m-am asezat pe unul din scaune.Mike se aseza in fata mea.Ma cerceta suspicios;dupa cateva minute scoase un pistol din buzunarul jachetei.
Am ajuns la concluzia ca nici nu se putea mai rau!Am facut imediat legatura.Urma sa jucam…Ruleta ruseasca.Cel mai idiot si infiorator joc de pe suprafata pamantului.Credeam ca o sa vad asa ceva doar in filme,dar acum urma sa traiesc asta pe pielea mea.Asa imi trebuia daca fugeam de acasa si adormeam prin restaurante in asteptarea notei de plata.Din nou: prost moment.
-Succes,imi spuse Mike,zambind diabolic.
Am inghitit in sec si am simtit cum respiratia mi se accelera.
Prima data fu ca un soc.Se auzi doar o pocnitura,dar niciun glonte nu iesi din pistol.
A doua oara nimic.
A treia oara nimic.
A patra oara nimic.
A cincea oara-memorabil!O simpla apasare pe tragaci.Apoi o pocnitura infernala.O secunda de inconstienta.Apoi glontele zbura pe langa capul meu cu viteza luminii,cat pe-aci sa ma atinga.Eram ametita.
Nu credeam ca va mai fi si o a sasea oara.Era prea mult dar nu aveam puterea sa intervin,chiar daca viata mea era in joc.Si a sasea oara avea sa fie decisiva.Poate chiar urma sa mor.Sansele erau mai mari de 90%.
Am inchis ochii,asteptandu-mi resemnata moartea.
Am inceput sa numar in gand secundele.
Unu,doi,trei,patru,cinci,…
… … … … … … … … …
Nouazeci si doi,nouazeci si trei,nouazeci si patru…
… … … … … … … … …
Nu stiu cat avea sa mai dureze.O eternitate?Sau poate mai putin…Am inceput sa ma gandesc daca lui Mike i se facu mila de mine.Dar asta era imposibil,bineinteles.Din privirea lui puteam deduce ca nu avea sa i se faca mila;si nu admitea sa fie induplecat sau dus cu zaharelul.Avea sange rece.Vroia banii promisi.Nu avea de gand sa cedeze.
Am privit pe furis cei cativa oameni care nu au reusit sa fuga;ma priveau ingroziti,ca si cum isi asteptau randul.
Apoi am analizat situatia mai bine:poate ca daca nu as fi adormit acum nu as fi fost in pragul mortii.Poate.
In schimb,cu siguranta as fi fost in perfecta liniste si siguranta daca nu as fi luat decizia aia prosteasca.Primele regrete isi faceau deja aparitia.
Curand,emotiile mele s-au transpus in lacrimi care se scurgeau pe masa de lemn.Din cand in cand mai scapam cate un suspin deznadajduit,inca sperand sa citesc in ochii ucigasului cea mai mica urma de compasiune pentru suferinta prin care treceam.
Si bineinteles,nu citeam nimic.Nu desluseam nimic.Ochii ii erau reci si inghetati.Nu simtea nimic.Foarte prost moment!
Atinse incet tragaciul,gata sa traga,cand…Cand cineva i-a distras atentia si l-a intrerupt.
Nu venise politia.
Nu venise Super-Man.
Mai exact,nu venise nimeni care sa ma fi putut salva in acel moment,dar eram resemnata numai ca il puteam vedea si ca el era cel care venise si nu altcineva.
Se indrepta furios spre masa la care ma aflam.Ma privi scurt-si in acea scurta secunda chipul i se imblanzi si mi s-a parut ca mi-a zambit-apoi s-a indreptat spre Mike si ii smulse pistolul din mana.
Multumesc,multumesc,multumesc!
Repetam acele cuvinte in mintea mea de mii de ori,bucuroasa ca aproape scapasem.
-Acum ati face bine sa va carati de aici inainte sa ajunga politia.E la cateva strazi distanta,spuse Ashton maraind.
La inceput s-au uitat derutati la el,apoi au spus:
-Multumim,pustiule!Ne-ai stricat distractia!
Curand incepu sa se auda o sirena de politie.Pe masura ce secundele treceau,sunetul ei era din ce in ce mai pronuntat.
Cel mai inalt le spuse:
-Haideti,baieti!Sa mergem.N-are rost sa mai stam.
-Si cu banii,sefu’?
-Da-i dracu’ de bani!Macar ne-am distrat speriindu-i pe fraierii astia!spuse el nepasator aratand spre ceilalti oameni.
-Si partea mea?intreba revoltat Mike.
-Esti un idiot,spuse simplu barbatul cel inalt.N-ai castigat,asta e.
Mike se ridica de la masa,imi arunca o privire ucigatoare;era vizibil dezamagit ca nu apucase sa castige nimic.Dar nu imi pasa.
Toti oamenii au iesit imediat din restaurant.Se auzea din nou acel murmur de voci,dar nimeni nu mai era atat de speriat ca inainte.Toti erau,din cate se pare,foarte recunoscatori ca scapasera.
Au ramas doar doi oameni:eu si Ashton.
Inima imi batea nebuneste,gata sa sara din piept chiar in acel moment.Din nou mi s-a parut ca a zambit.Sau poate chiar o facuse si nu doar mi se paruse.
-Noroc chior,am mormait eu.
-Nu chiar…,spuse el dezaprobator.
Sirena politiei se auzea din ce in ce mai tare in timp ce se apropia.Nu vroiam sa suport interogatoriul politiei.La urma urmei,eram martora la cele intamplate si daca mai zaboveam pe acolo,aveam sa ajung la sectia de politie.Mi-am luat rucsacul si am iesit din restaurant.Pasii lui Ashton se auzeau in spatele meu.
Am continuat sa merg pe alee,pana cand m-am intors spre el si i-am spus:
-Avem cumva vreo destinatie comuna?
-Nu,spuse zambind (de data asta nu m-am inselat;chiar a zambit).Sunt doar curios ce cauti prin orasul asta singura,noaptea.Stii macar cat e ceasul?
-Nu,i-am raspuns.
-Aha,oricum…Nu asta e important.Dar…Ai venit aici singura?
-Mda,am zis eu.De fapt am fugit de acasa.Mi-am plecat capul in jos rusinata ca am recunoscut asta;cu siguranta credea ca e un gest prostesc ce am facut eu.Deci cu siguranta credea ca sunt o proasta.
El se uita uimit la mine si spuse:
-De…ce?
-Pentru ca sunt o rebela,am oftat eu.De fapt nu eram nici pe departe o rebela,dar mai conta?
-Nu prea pari genul…
M-am intors si am continuat sa merg pe alee.Ashton ma ajunse din urma si isi potrivi pasul cu mine.
-Si unde ai de gand sa te duci acum?spuse amuzat.
-Nu stiu,am recunoscut eu.Poate la un hotel.
Cateva minute nu am mai spus nimic nici unul dintre noi.
-Bun.De ce ma urmaresti?am intrebat.
-Nu te urmaresc.Te insotesc doar pana gasesti un hotel.Ca sa fiu sigur ca nu ratacesti pe strazi de nebuna la ora asta.
-Aha,am spus;deci chiar ma credea nebuna pana la urma.Si oricum,diferenta dintre urmarit si insotit mi se parea insignifianta in acel moment…
***
Pana la urma m-am cazat la Four Points;pentru o noapte am platit cincizeci de dolari.Mi s-a parut rezonabil.Dimineata nu am mai luat micul dejun,ci m-am grabit sa plec.Vroiam sa plec din Tallahassee.
Nu stiu sigur unde aveam sa ma duc.Speram sa ma duc in Falmouth,acolo unde locuia in prezent Selena,dar era o distanta uriasa de vreo 911 kilometri pana acolo.Poate reuseam sa ajung in Falmouth cu un autocar.Slabe sanse,in orice caz.
Pe la ora 11:00 A.M. iesisem din hotel.Aproape era sa cad jos din picioare cand l-am vazut in fata hotelului pe Ashton.

E foarte foarte frumos si are mult suspans
Imi place mult, amii!
Abia astept next-ul ca sa vad la ce minuni te mai duce capsorul! : ))

Multumesc mult Ma bucur ca iti place
O sa pun in curand nextul.

Foarte tare nextul :x
L-am citit mai demult dar cred ca am uitat sa postez
Mor de curiozitate ce mai vrea Ashton de la ea
Sa pui nextul curand

So...Aici e capitolul 6 si e intreg :-> Enjoy it

Capitolul 6
-Hotarata-

Mai corect ar fi “era sa fac infarct” cand l-am fazut acolo.Avea mainile in buzunar,zambea si imi facea cu mana.M-am oprit cu gura cascata pe treptele hotelului.Cu siguranta aratam stupid.Mai intai,fluturii din stomac imi amintira ca trebuie sa respir si sa raman in picioare; plus ca amenintau sa dea pe dinafara.Apoi inima mea a inceput sa bata frenetic cand l-am vazut stand acolo.Am ridicat mana care imi tremura si l-am salutat si eu.Cand am simtit ca pot merge din nou,am coborat scarile si m-am dus direct la el.
-Ce cauti aici?am intrebat accentuand fiecare cuvant.
-Te deranjeaza ca sunt aici?
-Nu.Numai ca nu inteleg.
-Ce nu intelegi?
Mi-am lasat privirea in jos cautand un raspuns.
-Aaa…Pai doar incercam sa ma asigur ca vei ajunge acasa inainte sa apara complicatii prea mari in Sopchoppy,imi explica.
-Acasa?!am pufnit eu.Complicatii? Oricum nu am de gand sa ma intorc,am continuat aproape enervata.
-Ba da.N-o sa supravietuiesti singura pe strazi decat cateva saptamani…
-Imi asum raspunderea,am spus si am inaintat,incercand sa plec.Brusc,ma apuca de brat si ma trase inapoi.La atingerea lui intamplatoare,am simtit cum fluturii din stomac au inceput sa bata frenetic din aripi.
-Nici macar nu esti majora si iti asumi raspunderea?spuse el amuzat,desi tonul lui era serios.
-Da,exact asta fac,i-am raspuns,incercand sa par responsabila.Acum lasa-ma sa plec.Vreau sa ajung in Falmouth.
Incepu sa rada.
-Falmouth?N-o sa ajungi acolo nici intr-o mie de ani!Pe langa faptul ca vei fi obosita si infometata,mai sunt si…
-Imi place sa imi sfidez puterile,l-am intrerupt.Serios,chiar ma grabesc.
-Nu.Pana diseara vei ajunge in Sopchoppy.Presupun ca n-ai nici cea mai vaga idee despre ce faci si de asta esti atat de pornita impotriva mea si a ceea ce e bun pentru tine.
Mi-a luat numai o secunda ca sa ii inteleg cuvintele si sa stiu stiu ce sa raspund.
-Stai putin.In primul rand ce-ti pasa tie de mine?l-am provocat eu.Si,in al doilea rand,nu ma cunosti.De ce te porti ca si cum ai sti cine sunt si m-ai cunoaste de o viata?
De data aceea l-am prins cu garda jos.Ii trebui cateva secunde sa isi formuleze raspunsul.
-Nu stiu cum…Sa explic,murmura el.Si nici nu cred ca o sa iti pot explica prea curand.
Isi muta privirea in alta parte dupa ce spuse acele cuvinte.Involuntar,dupa ce a spus asta,mi-am amintit ca era un extraterestru sau ceva de genul.
-Atunci nu e nevoie sa imi explici.Tot ce trebuie sa faci este sa ma lasi sa plec.Nu-ti cer chiar atat de mult.
Am mai inaintat cativa pasi,dar el se opuse,venind in fata mea.
-Vad ca tu esti cel pornit impotriva mea,am mormait eu.
Ochii ii sclipira,dar nu spuse nimic.Pentru o clipa mi s-a parut ca priveste in gol.
-Iar eu vad ca incerci sa fii cat poti tu de incapatanata.Poate e randul meu sa te denunt la politie,spuse zambind.Mi-a luat o clipa sa inteleg la ce se referea.I-am zambit la randul meu si i-am zis:
-Eu cel putin nu te-am denuntat.Dar niciodata nu e prea tarziu…
-Nici macar nu stii ce-am facut ca sa ai dreptul sa faci asta.Inca zambea.Dar nu glumesc,continua el.Sunt gata sa implic politia in treaba asta daca refuzi sa te intorci acasa.
Totusi din tonul lui puteam deduce ca nu vorbea serios.
“De ce naiba trebuia sa fie asa de convingator?De ce naiba trebuie sa fie asa de convingator?” ,incepusem sa-mi repet obsesiv in minte.
-Voi ajunge in Falmouth in cateva saptamani.Ma bucur ca te-am revazut,am spus,dar si incercrea aceea de a pleca a fost inutila.Se puse din nou in fata mea si ma opri.
-Ba nu.
Am oftat si mi-am dat ochii peste cap.Vad ca nu se lasa.Chiar avea de gand sa ma trimita inapoi in Sopchoppy.Deci…
-Bine,am spus eu.Maine imi cumpar bilete de tren si ma intorc acasa.Intentia mea era sa iau bilete de tren spre oricare alt oras,numai nu Sopchoppy,bineinteles.Imi cam trecuse entuziasmul sa merg in Falmouth.Oricum era prea departe.Asa ca…Noua mea destinatie era in momentul acela necunoscuta.
Ghinion.Isi dadu seama imediat de intentiile mele.
-Ma vad nevoit sa te duc eu in Sopchoppy.
Inima mea reactiona cand a auzit asta.
-Sa ma duci…Tu?am intrebat,dar tonul vocii mele era mai nerabdator decat intentionasem.
-Pai si eu ma duc tot in Sopchoppy.Daca nu te deranjeaza,pot merge cu tine.
Am meditat un moment la oferta tentanta,apoi am raspuns:
-Bine.
Bine?Nu-mi venea sa cred ca acceptasem.
Apoi au inceput sa afara remuscarile:scandalul pe care mi-l va face mama nu urma sa fie placut.In plus,la scoala,toti se vor uita ciudat la mine si voi fi barfita la fiecare coltisor de strada.La naiba,la naiba,la naiba.
Dar am incercat sa nu ma gandesc la urmarile intoarcerii mele;am incercat sa ma gandesc doar la calatoria scurta pana in Sopchoppy cu trenul.
-Accepti?intreba el uimit.
-Asa se pare,am spus si am dat din umeri.
Ridica o spranceana intrebator dar nu spuse nimic.
-Iti schimbi repede optiunile,observa Ashton intr-un final.
-Aha,a fost tot ce am putut spune.
***
Ashton facuse o alegere mai mult decat buna cand cumparase bilete intr-un compartiment neaglomerat.Si cand spun neaglomerat ma refer la faptul ca nu mai fusese nimeni in compartiment cu noi in timpul calatoriei.
Calatoria paruse,spre surprinderea mea,mai lunga decat ma asteptasem.
Plecasem la ora 14:15 din Tallahassee.Pe cer incepura sa se adune nori de ploaie.Brusc si aerul de afara devenise surprinzator de rece.Am tremurat,dar schimbarea de temperatura nu ma deranja atat de tare.
In tren era ceva mai cald din fericire.Ma asezasem langa fereastra,iar Ashton in fata mea.
Ma uitam pe geam;incepuse sa ploua.Geamurile se aburisera si vedeam incetosat locurile pe langa care treceam.Compartimentul era umplut de o lumina gri,bolnavicioasa.
In mintea mea au inceput sa prinda contur diverse scenarii cu intoarcerea mea acasa.
Cu siguranta mama va lesina de surprindere.Apoi,cand isi va reveni in simtiri,urma sa ma certe.Si apoi va lesina din nou.La final,imi va repeta intr-una urmarile si morala acestui episod cu plecatul de acasa…
-Cred ca ar trebui sa ai idee ca si tu esti implicat in asta.Vreau sa spun,tu m-ai obligat sa ma intorc.
-Bineinteles,spuse cu nonsalanta.
Am oftat,indreptandu-mi privirea spre fereastra.Ploaia cadea sacadat;mi-am lipit obrazul de geamul rece.Cumva imi facea bine,intrucat imi era foarte cald.
-Esti dispus sa imi spui ceva?am intrebat aproape soptit.
-Da,raspunse fara sa se gandeasca dinainte.
Am ezitat o clipa,osciland intre cele doua intrebari care as fi putut sa i le pun…
-Vroiam sa stiu,am inceput eu,ce ai facut asa de rau…Iti…Amintesti?
Ii lua cateva secunde sa imi raspunda.
-Da,imi amintesc cand ti-am spus asta.Probabil nu m-am gandit cand am spus chestia aia.
-Aha,pentru tine chiar nu conteaza?Sau preferi sa nu mai afle nimeni?
Facu o grimasa de neplacere la auzul intrebarilor mele.
-Nu e vorba de asta,doar ca e o poveste mai lunga si totul se leaga;n-ai cum sa intelegi daca...,ezita un moment,dar nu isi mai continua ideea.Si sunt multe lucruri care pur si simplu nu merita spuse,isi incheie el simplu fraza.
Nu stiu de ce aveam senzatia ca tocmai vorbise ca Nostradamus:intr-un stil incalacit si fara inteles.
-Nu merita?am repetat eu pentru mine.
Dadu din cap si isi indrepta capul spre fereastra.
-Scuze,am murmurat eu.Uneori nu ma gandesc de doua ori inainte sa intreb ceva.
Inca se uita pe geam cand i-am spus asta.Dar parea ca nu era atent.Se gandea.La ce?
S-a suparat,imi sopti o voce in capul meu.Da,probabil fusesem o proasta sa nu observ un lucru atat de evident…
Am oftat si mi-am lasat capul pe tetiera scaunului.La un moment dat am cazut in inconstienta.
… … … … … … … … …
Cand am deschis ochii,lumina gri ce umpluse pana atunci compartimentul fusese inlocuita de una mai calda si aurie.Ploaia se oprise,aparand soarele.
Am observat ca trenul statea pe loc.Era ora 14:52.Ajunsesem repede…
Ashton tocmai isi punea o geaca pe el.Mi-am dat seama ca ar trebui si eu sa ma pregatesc sa cobor.Mi-am pus un hanorac pe mine si mi-am luat rucsacul.Usile glisante de la compartiment se intepenisera si s-au deschis foarte greu.Am inaintat pe coridorul ingust si aglomerat.Ashton era in fata mea,facandu-ne loc in multime ca sa putem trece.In cele din urma am reusit sa coboram.
Afara temperatura era perfecta:nici prea cald,nici prea frig.Peronul garii nu era insa foarte aglomerat.Erau in jur de cincizeci de oameni,nu mai mult.Apoi am realizat un lucru bizar:in ciuda faptului ca ma aflam in Sopchoppy,nu eram bosumflata cand ma gandeam la cearta de acasa.
Am hotarat sa nu iau un taxi,intrucat casa mea era doar la un kilometru sau doi departe de gara.Deci am mers pe jos.
Ashton m-a condus pana acasa.
Pe parcursul acelui drum scurt nu am mai spus nimic amandoi.Poate pentru ca nu mai era nimic de spus.Sau…Poate inca era suparat…
In orice caz,dupa toata intamplarea asta nu aveam sa-l mai vad prea curand…Poate doar intr-un vis sau…Cand voi avea necazuri din nou…?Abia atunci realizam…Aparea mereu in situatii limita,exact ca Super-Man.Nu mi se parea ceva ciudat,ci de neitneles.In primul rand,n-avea de unde sa stie cand si unde sunt in fiecare moment.Era ilogic!Era…De nedescris,intr-un fel.Primul lucru care imi dovedea ca era departe de a fi om.Era totusi un fel de erou care dispare dupa ce savarseste un lucru bun.Dar,o alta intrebare,mai naucitoare decat oricare alta in acel moment,era-de ce face toate astea?Nu avea niciun motiv sa ma ajute daca am vreo problema.Daca priveam situatia din afara,totul parea simplu:el era un baiat pe care nu il cunosteam,eu eram o fata care nici el nu o cunostea.Ce legatura puteam avea unul cu celalalt?Ce il facea sa stea aproape de mine?Raspunsul putea fi simplu,daca,in continuare,as fi privit lucrurile din afara.
Cand in sfarsit am ajuns in fata casei,am spus timid:
-Deci…Ne…Mai vedem?
Intrebarea mea simpla si nevinovata il facu sa se incrunte.Il deranja daca…Ne mai vedeam din cand in cand?Din nou nu mi-am dat seama de un lucru evident:nu ma placea.Asta era motivul.
-Presupun ca nu,am mormait eu.
Chipul i se imblanzi,dar intr-un mod in care se putea citi regretul.
-Ma tem ca nu tine de ceea ce vreau eu;nu ma intelege gresit,dar chiar nu pot.Ridica o mana si o apropie de obrazul meu,gata sa il atinga,dar o retrase brusc;am tresarit.Nu,scuze,e gresit,am un singur scop pentru care sunt aici.Chiar crezi ca ai putea sa intelegi asta fara sa ma crezi nebun?intreba el.
In timp ce rostea toate acele cuvinte,ii puteam citi durerea din tonul vocii lui;ii puteam citi durerea din ochi,din expresia fetei,din absolut orice.
-Macar pot incerca,am soptit eu.
-Nu,nu trebuie sa incerci.Ai complica prea mult lucrurile.
Am observat ca isi tinea mainile incordate in pumni,pentru a-si controla miscarile.
-Atunci de ce esti aici?am spus eu cand mi-am lasat privirea in jos.
Intrebarea mea paru ca ii strapunse trupul ca o sageata:dureroasa si mortala.
Intr-un singur moment mi-am dat seama de mai multe lucruri.
Nu trebuia ca eu sa stiu.Chiar daca ar fi vrut,acest lucru nu era permis.
Nu puteam sa il ajut daca as fi stiut;eram pur si simplu nefolositoare in aceasta situatie.
-Brielle,rosti el cu grija.Am simtit o impunsatura in inima:imi rostise numele pentru prima data.

Mi-am ridicat privirea pentru a-l privi in ochi.
-Crezi ca daca ar fi existat vreo posibilitate,lucrurile nu ar fi fost deja cum ai vrut tu?
Vorbea din nou ca Nostradamus.Si cu toate astea…
-Nu stiu,am raspuns spontan.Totusi inca sper ca imi vei putea spune adevarul.
Se incrunta din nou,iar ochii sai limpezi cu nuante vagi de ametist in mijloc se intunecara.
-Cel putin,vei sti macar ca am incercat.
-Ai putea sa mai incerci.Macar sunt aproape de adevar?am intrebat plina de speranta.
Coltul gurii i se lasa in jos dezaprobator.
-Nu chiar.Cel putin nu acum.
-Deci cam asta a fost.Nu ai de gand sa imi spui prea curand…,am oftat eu.
-Ti-as spune chiar si acum daca as sti cum ai sa reactionezi.
-Aha.
Am mai stat o clipa pe ganduri apoi i-am spus,privindu-l sfidator:
-Dar vreau sa stii ca nu ma las.
Aproape ca zambi.Cu toate astea,era un zambet chinuit.
-Nu ma las pana nu aflu,am zis.
-Atunci…Succes!imi spuse el,in timp ce se indeparta cu pasi lenti pe strada pustie.
Pentru un moment am crezut ca nu vorbea serios,dar apoi am realizat ca nu era nicio urma de ironie in spusele lui.Nu vroia sa renunt.Din motive necunoscute,nu vroia ca eu sa renunt.
Mi-am dat seama ca ramasesem in mijlocul strazii,ca o proasta.
Am inaintat pe aleea din fata casei,pana am ajuns in fata usii.Am batut de trei ori in usa,asteptand resemnata calvarul ce urma.

God cat imi place de Ashton :x e asa de misteriooos si are o atitudine...wow!
Are dreptate Brielle:ce mai cearta o sa o astepte acasa

Superb capitolul nou :x
Abia astept sa vad ce o sa se mai intample :x