Best creation

Un om trece pe stradă şi se opreşte.
Un alt om trece pe stradă şi se opreşte
Un alt om trece pe stradă şi se opreşte.
Un alt om trece pe stradă şi se opreşte.
Apari tu pe stradă şi te opreşti.
Un om trece pe stradă şi se opreşte.
Trec cinci minute ce refuză să se oprească.

Scot pistolul pe fereastră şi trag un singur foc. Un om? Tu? Eu? Tu! Pe tine te-am ales. Mi-ai placut cel mai mult prin urmare am tras. Am tras, iubitule, şi te-am lovit direct în gura pe care o căscaseşi încercând să mă rogi să mă răzgândesc!
Ai avut o moarte penibilă. Împuşcat direct în gură de un asasin necunoscut, cu cinci gură-cască ce se uitau la tine.
Martori imbecili. Martori la nimic. Nu au putut da detalii. Nu au ştiut nici ei de ce s-au oprit, crede-mă, nu ştiu nici eu. Ştiu că ai murit penibil: împuşcat direct în gură de un asasin necunoscut. Poliţia continuă cercetările: suspectează că ar fi vorba de o reglare de conturi. Pot spune că au nimerit-o.
Poate că sunt din lumea interlopă. Poate că am încercat să pun capăt unor afaceri cu droguri, mită, spălare de bani şi trafic de carne vie. Omorul seamană a execuţie. Bănuiesc că sunt dintr-o bandă rivală..

Habar n-au de adevăratul motiv. Mon ami, consider că sufletul e mai scump decât carnea vie sau moartă. Mon petit, eu reglez suflete cu gloanţe. Un suflet, un glonţ. Sufletul meu, glonţul meu. Consider, dragule, că ai murit cum trebuia. Dacă ai ceva de obiectat: bântuie-mă! Nu mă tem. Gloanţe nu mai am. Consider că am reglat conturile.

Poliţia suspectează că ar fi vorba de droguri, bani şi carne. Pare-se ei nu consideră sufletul scump. Tant pis! Bântuie-mă, iubitule! Te-a omorât un asasin necunoscut pe motiv de reglare de conturi.

Ştiu, ai fi vrut o moarte demnă. O altfel de moarte. Ai fi vrut ceva măreţ şi memorabil. E memorabil: penibil şi memorabil. Măreţ doar pentru mine. Mă-ta plânge întruna. Eu râd de îmi dau plămânii afară. Îmi dau seama că a existat comunicare la nivel înalt între noi. Superior. Cred în telepatie. Moartea ta m-a făcut să cred că ne potriveam, mon petit. Ne înţelegeam şi comunicam perfect: ai deschis gura exact când mă gândeam eu că ai face bine s-o caşti.
Mă-ta îşi dă ochii afară de plâns. Dă-o dracu?, mai şi exagerează! Nu meriţi tu atâtea lacrimi.. Ce? Doar ei îi e greu? Mie nu, crezi? Află că mi-a fost!

Mi-ar fi plăcut să te las să te căinezi puţin. Ar fi fost ok. Nu zic că ar fi acum nasol sau ceva. Departe de mine asemenea gânduri! Pot să zic că e acceptabil. De-ţi căscai gura prea tare şi scoteai ceva pe ea martorii n-ar mai fi fost doar cinci holbaţi imbecili plus inutili şi nici asasinul necunoscut. Noroc că n-ai scos nimic pe gură ci ai deschis-o doar la timp pentru intrare!

Se trânteşte mă-ta pe jos şi zbiară ca nebuna! Domnul tatăl tau, faţă de care ştii că port un respect neţărmuit (asta serios acum) se chinuie şi el prin lacrimi s-o împace. O fi dat dracu-n ea de zbiară-n halul ăsta!

Iubi, bântuie-mă de ai chef!

Legitimă apărare?
Nu. Pledez nevinovată.
Trag cu ochiul şi îţi şoptesc: te iubesc.
Pledez nevinovată, domnule! A avut o moarte penibilă şi un asasin necunoscut.
Martorii au căscat gura doar. Aveau ochii închişi

Cu gandul si privirea
Inalt slove departe
Spre Soare.
Acolo unde nimeni nu poate ajunge!

In propriile sale arderi
El singur se sufoca!
Si uita ce a vrut
Si-si aminteste din trecut.

Nimic nu mai conta:
Durerea sau tristetea,
Tacerea sau uitarea
Sau iubirea...

Se spune
Ca vantul a furat din gradinile zeilor o floare
Din petalele careia a facut un val de casmir trandafiriu
Si a invelit cu el o bucata de cer.

Din lana zeilor furata
In secunta de carbune a vietii
A facut norii trecatori
Ca visele noastre.

Picaturile de vin
Imprastiate la petrecerea zeilor
Le-a facut roua in cupele cu flori
Ca sa bea gandurile fluturi colorati.

Apoi s-a ascuns in lacuri adanci
Acoperite cu oglinzi de smarald
In care se vad ochii zeilor
Uimiti de atatea frmusete.

Negru.Totul e negru.Nu stiu daca e zi sau noapte, totul e negru.Nu stiu cum am ajuns in acel loc,stiu doar ca sunt acolo.Fara ajutor, fara nimic.Tot ce imi amintesc e ca m-am pus in pat. Vroiam sa dorm.Dar dintr-o data totul s-a intunecat.M-am ridicat.Nu vedeam nimic.Nu existau ferestre sau lampi, ci doar eu.Deodat vad o usa.In minte imi fulgera o amintire:amintirea usei de la bunica in spatele careia am dus o copilarie fericita, cu munti de jucarii, carti si tot ce ma facea fericita.O lacrima amara mi se prelinge pe fata.Mi-e dor de acele vremuri.Mi-e dor.Vreau sa fug inspre usa, dar nu pot.Picioarele imi sunt intepenite in podea.Si stau.Nu stiu cat am stat:un minut, o ora, o zi, o eternitate.Dar usa se deschide si totul se lumineaza. Pot sa ma misc.Fug spre usa sau asa cred.Dar cand sa ies usa se inchide.Vlaguita ma asez pe podeaua rece.Si gandesc:daca e un vis?Inchid ochii si cand ii deschid sper sa ma voi afla in camera mea.Inchid ochii asa cum i-am inchis si cand de ziua mea asteptam sa primesc cadourile, asa cum inchideam si deschideam ochii cand vedeam acel nimic care pentru mine insemna cea mai mare comoara, inchid ochii ca un om in pragul mortii.Dar ii deschid… si tot in acel abis ma aflam.De ce?De ce nu am putut sa fiu in camera mea?De ce?Vrea sa urlu dar nu pot.Nu pot sa imi misc buzele.Nu stiu daca am deschis ochii sau nu.Nu stiu daca vorbesc sau nu, nu stiu daca exist sau nu.Aud ceva cazand.Vreau si eu sa cad.Sa cad departe de acel loc.Sa cad undeva unde sa fiu cu cei dragi, sa cad undeva departe, sa cad in trecut.Dar nu e cu putinta.O alta amintire imi strabate gandul.Amintirea in care am ramas singura in casa, fara nimeni imprejur cu care sa ma joc, fara nimeni cu care sa ma plimb, fara nimeni, o fetita de 4 ani fara nimeni in jur ci doar intr-o casa mare.Singura deoarece toti plecasera in vacanta fara mine.De atunci au trecut 10 ani.Acum nu mai sunt singura:o am pe mama si bunica, pe tata si bunicul, pe sora mea draga, pe unchi, matuse, fratele meu, dar cel mai important am prieteni.Dar acum nimeni nu este cu mine....sunt neajutorata un copil in fata unui abis.Dar acel loc era mare sau mic.Imi amintesc un lucru si ma ingrozesc:aerul.Daca era camera mica nu voi mai avea aer pentru mult timp.Era ca atuni cand ma incuiasem in debara.Totul negru fara prea mult aer.Tot ce putem face era sa ma gandesc la ce frumos era sa alerg prin iarba cu fluturii impreuna cu crediciosul Hector, sau sa il mangai pe Firicel, ce frumos era sa fiu copil, sa vorbesc cu papusile, sa ma joc, sa o rog pe mama sau bunica sa imi citeasca, seara dupa ce ma bagau in pat, caci eu nu puteam sa citesc.Nu puteam decat sa stau sa ma gandesc la amintiri demult apuse, sa ma gandesc la copilarie.Acea clipa infinita intr-un crampei de eternitate.Imi doresc ca basmele in care printesa neajutorata este salvata de printul pe un cal alb...dar asta nu e un basm e realitatea.In realitate rar basmele se implinesc iar eu nu sunt nici macar o farama de printesa.In urmatoarele clipe gandul imi zboara la toate povestile pe care ca un copil naiv ce sunt le-am crezut!Am crezut totul, am crezut in iluzii si in sperante.De ce imi veneau in minte acele amintiri? Nici unul dintre ei nu ma putea ajuta, nimeni nu ma putea ajuta.Nimeni nu m-a ajutat vreodata.In minte imi apare imaginea lui,a singurului baiat pe care l-am iubit si care imi incalzeste inima cu privirea lui.Chiar si in acest moment,chiar si in acest loc amintirea lui este de ajuns pentru a ma face sa ma simt mai bine.Imi amintesc de ce am citit impreuna intr-o zi de iarna :sa nu cad in abisul incertitudinii caci cei ce o fac pier in intuneric.Eu era cat p-aci sa cad in abis, era sa ma indoiesc de tot, era sa nu mai iubesc, sa uit cine sunt eu cu adevarat si sa imi dau sufletul intunericului.O lumina puternica izvoraste in mijlocul camerei iar eu simt caldura primei raze ce ma atinge.Razele de lumina picteaza intunericul si il alunga definitiv din inima mea. In locul de unde a izvorat lumina apare o oglinda imensa.In ea nu ma oglindeau doar eu....mai era acolo cineva....o fetita cu parul scurt si bucalat care avea 4 anisori si o fata inalta cu parul drept si stralucitor care avea 18 ani iar langa ea se afla un baiat splendid cu ochii verzi.Fiecare era intr-o parte a mea.Zambeau.Eu zambeam.Nu imi mai era frig...pentru prima data in viata mintea mea era in armonie cu inima.Trebuia sa ies din sufletul meu inapoi in realitate si sa nu uit niciodata ca oricat de cruda ar fi viata....ea mai intai ne da testul si apoi ne invata lectia.Mintea imi spunea unde am fost iar inima unde ma voi duce:am fost in nesiguranta sufletului meu si ma voi duce acasa...unde ar trebui sa fiu cu adevarat.Langa cine trebuie sa fiu cu adevarat.Ma hotarasc sa fac un pas spre ea si deja simt caldura ursuletului meu de plus.Caldura pe care nu o s-o mai pierd niciodata....deoarece acum stiu:nu trebuie sa ma tem de umbre...ele indica doar ca este o lumina in apropiere.

Un vis pe aripile mele
Soare
O lacrima stralucitoare
Luna
O speranta pentru totdeauna
Norii
Ploaia lacrimilor uitarii
Speranta
O inima la mare distanta
Vise
O mie de lumini aprinse
Dorinte
Focul sufletului in tine
Lacrimi
O putere de care nu te aperi

Când?
17 decembrie 2011,într-o zi friguroasă de iarnă, când toată lumea dormea.
Unde?
La marginea Parisului, Franţa.
Cum s-a întâmplat?
Toţi dormeau, mai puţin Ea. Avea insomnie, ca în aproape fiecare seară. Dar acum era diferit. Simţea că este tot mai aproape de El, deşi nu l-a cunoscut niciodată. Dar sentimentul era atât de profund şi puternic...Trebuia să înceapă să îl caute. La fel şi El.

Acum, nu mai depindea de Ea ce se va întâmpla. Parcul îi atrăgea pe amândoi. Era că o surdină perfectă...Ea, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă până în pământ, botine moderne şi un trenci gros iar El, în blugii negrii, cămaşă mov în carouri şi basketi de aceeaşi culoare. Visau. Melodia s-a schimbat brusc, dar pe ei nu i-a deranjat. Părea că nimic nu o să îi oprească. Şi aşa era. Visau în continuare.
O persoană dintr-o maşină albă ca zăpada de pe hornul caselor a zărit-o şi s-a închinat. În vederea lui, fata era posedată. Dar nu era aşa...dacă ar fi ştiut adevărul! Şoferul a pus piciorul pe acceleraţie şi maşina s-a mişcat din loc, la fel şi fata. Băiatul avea avans de câteva minute. Dar ei tot aveau să se întâlnească...
El a început să păşească tot mai încet. De parcă ceva străin l-ar fi atras înapoi în patul lui...dar era pregătit, nu avea să renunţe. Nu acum. A dat toate amintirile cu familia pentru Ea şi nu regretă nimic. Se apropia tot mai mult.
Ea a simţit ceva în buzunarul trenciului. Vibra ceva. Era telefonul, dar nu s-a sinchisit să se uite cine era. Era atât de aproape de El, încât îi putea auzi şi respiraţia...cum se putea ca Ea să îl audă de la 70 de metri depărtare? Nici Ea nu ştia...

Putea să îi audă gândurile acum. Se gândea numai la întâlnirea cu El. Era atât de bucuroasă! Doar 50 de metri îi mai despărţea...apoi, nimeni şi nimic nu va mai putea sta în calea lor, niciodată. De unde putea şti ce avea să se întâmple?

Doar 20 de metri. Au început amândoi să alerge iar când s-au privit, două zâmbete inocente de copii au apărut pe feţele lor palide. Cât au aşteptat această întâlnire! Ea nu a reuşit să scoată niciun cuvânt, dar nu era nevoie. Îşi puteau auzi reciproc gândurile, puteau simţi sentimentele celuilalt, cum nimeni, niciodată, nu putuse. Ea se gândea cât de frumos şi inocent este băiatul, iar El cât de frumoasă şi cât de mult timp a trebuit să o aştepte.
O stea căzătoare şi-a făcut apariţia pe cer. Amândoi şi-au îndreptat privirea înspre ea şi şi-au dorit ca nimic să nu îi despartă niciodată.

Dar inima fetei a cedat mult prea repede; nimeni nu putea suporta o dragoste atât de mare. El a încercat să o susţină, dar parcă corpul ei cântarea acum o tonă. A aşezat-o cu grijă pe un morman de frunze multicolore, dar nu mai conta nimic. I-a ascultat pulsul şi şi-a innecat un suspin. Plecase. O aşteptase atât de mult...ca să plece aşa de repede? A luat-o cu greu în braţe şi s-a dus la cel mai apropiat spital. Medicii nu au mai avut ce face. Iar el a murit odată cu ea...şi odată şi cu speranţa.
Dar acum erau atât de fericiţi! În sfârşit, împreună. În Rai, nimic nu îi mai despărţea. Iubirea lor a căpătat un alt sens şi o nouă speranţă.