Prima parte: Orfelinatul
Capitolul I
Înmormântarea dură aproximativ o oră, timp care lui Anne i s-a părut un secol. Niciodată nu îi dorise moartea Mariei, nu în mod deliberat. Sau i-o dorise? Nu, nu i-o dorise. Dorea doar puţină durere la adresa ei: un deget luxat, o măsea stricată sau o operaţie pe creier. Nu, fără operaţia pe creier. Dar
moartea nu i-o dorise niciodată.
După ce slujba se încheie şi sicriul fu coborât, Anne aruncă floarea preferată a Mariei -margareta- peste pământul încă umed din cauza ploilor din ultimele zile. Pe faţa fetei câteva lacrimi sinucigaşe îşi făcuseră apariţia, iar contactul acestora cu pământul le făcu să se alăture picăturilor de ploaie ce formau o baltă uriaşă.
Cimitirul St. Peters -poreclit astfel după orfelinatul ce data încă din anul 1890- adăpostea peste 70 de trupuri ale copiilor ce se dezvoltaseră şi crescuseră în orfelinat timp de generaţii. Cei 120 de ani fuseseră sărbătoriţi cu mare fast în data de 5 martie, când doamna Abrams dăduse o mare petrecere. Bineînţeles, artificiile nu au lipsit, dar nici accidentele. Doi copii ajunseseră la spital după ce aproape se sufocaseră încercând să umfle baloane mult prea mari pentru ei.
Trebuie să încetez să mă mai gândesc la asta, îşi zise Anne supărată.
În timp ce se îndreptau spre intrarea din spate a Orfelinatului, ea îşi auzi colegele bârfind-o pe Marie.
Proaste mai sunt. Săraca fată de-abia a murit şi ele deja încep să o vorbească de rău? Nu am îndrăgit-o prea mult pe Marie, dar nu mi-a fost atât de antipatică. Anne nu încuraja bârfa, aşa că nu se băgă în discuţia lor, ci doar ascultă cu atenţie presupunerile fetelor asupra morţii Mariei. Nu era nici un deznodământ asupra morţii fetei în cele trei zile care trecuseră până atunci.
Shelby Clarkson -una din prietenele Mariei- spunea că ar fi auzit-o pe directoare vorbind cu Aaliyah Peterson, directoarea adjunctă despre misterul morţii fetei. Shelby relată întocmai vorbele celor două directoare:
- Aaliyah, este al doilea deces în ultimii doi ani. Dacă în fiecare an moare câte un copil ce o să facem? Nu vreau să se mai întâmple astfel de accidente.
- Melissa, relaxează-te. Eu consider că domnişoara Anderson a murit din cauza neatenţiei. Poate s-a lăsat pe balustradă şi a căzut. N-avea cum să supravieţuiască căderii de la înălţimea aia. Ori poate... directoarea adjunctă se opri în mijlocul propoziţiei.
- Ori poate ce, Aaliyah? La ce te gândeşti?
- Nu, nu cred că ar fi făcut asta. Regret că m-am gândit la asta. Femeia îşi dădu ochii peste cap şi încercă să schimbe subiectul. Ce s-a mai întâmplat pe aici în lipsa mea?
- Nu încerca să schimbi subiectul, o avertiză Melissa. Care era a doua posibilitate?
Aaliyah luă aer în piept, se apropie de urechea superioarei sale şi îi spuse răspicat:
- Sinuciderea. După ce Shelby termină de povestit, fetele încă erau uimite. Cum putea o fată de 13 ani să se gândească de pe acum la sinucidere? Nu, nu, sigur acesta nu era răspunsul.
Farrah Colbey îşi dădu cu părerea:
- Eu nu cred că s-a sinucis. Marie era cea mai bună prietenă a mea. Ne spuneam toate secretele. Niciodată n-am bănuit că ar fi avut tendinţe sinucigaşe...
Nici n-aveai cum. Eşti bleagă ca urechile unui câine bolnav, gândi Anne şi se strădui să nu zâmbească.
- Nici eu nu cred, spuse Shelby, dar...
Vorbele îi fură întrerupte de o voce piţigăiată de băiat. Fetele, fiind atât de absorbite de discuţie nici măcar nu îi observaseră prezenţa.
- Eu ştiu ce s-a întâmplat cu Marie,
zise băieţelul de 10 ani privindu-le cu ochii lui negrii strălucitori şi trecându-şi mâna prin părul şaten cu reflexii roşcate. Toate fetele amuţiră, aşteptând răspunsul.
- S-a certat cu Anne,
spuse arătând cu degetul în direcţia fetei cu părul ca spicele de grâu, iar după s-a dus în camera ei. Când a ieşit, s-a apropiat de balustradă, probabil să verifice ceva şi atunci...
Băiatul înghiţi în sec.
- ...şi atunci o fantomă a împins-o.
Ochii fetelor erau lipsiţi de viaţă la auzul răspunsului, dar Anne părea stăpână pe ea.
Oh, Doamne! Şi el vede fantome ca mine. Dar... -Anne îşi făcu o pauză în gânduri-
...poate e trecător. Poate nu o să vadă spirite toată viaţa... - Spui numai prostii, băieţaşule,
sparse Farrah tăcerea, aruncându-i în acelaşi timp priviri ascuţite. - Mă cheamă Gordon,
îi zise el tăios. - Gordon. Îţi repet. Spui numai tâmpenii! Nu există fantome. Ai auzit prea multe poveşti de groază,
veni răspunsul acid al fetei. - Dar...
- Nici un dar. Te rog să taci. Nu ne mai împuia capul cu poveştile tale nemuritoare. Du-te de aici!
îi porunci Farrah nervoasă. Gordon, înfuriat peste măsură încercă să protesteze, dar până la urmă ştia că tot fata avea să câştige, aşa că se conformă.
- Fetelor,
spuse Anne folosindu-se de tot talentul actoricesc posibil, mie mi-e puţin rău. Îşi duse mâna la cap şi la stomac. Mă găsiţi în cameră dacă aveţi nevoie de mine,
continuă. Apoi începu să fugă înainte ca fetele să poată protesta.
- E o ciudată,
auzi ea vocea subţire a lui Farrah şi zâmbi în sinea ei. Da, sunt o ciudată. *
În holul orfelinatului era o linişte mormântală. Toată lumea era afară, aşa că Anne profită de ocazie şi îl ajunse, cu puţin efort, pe Gordon. Acesta se sperie, iar inima sa de copil bătea mai repede decât cea a unui cal după douăzeci de kilometri galop.
- Scuze, n-am vrut să te sperii,
se scuză Anne. - Nu te apropia de mine. Nu vreau să râzi şi tu de povestea mea.
- Nu râd, Gordon! Şi şti de ce? Pentru că te cred!
Băiatul făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.
- Mă...mă crezi?
- Da, te cred. Nu vrei mai bine să mergem în bucătărie să discutăm puţin?
Băiatul aprobă cu o mişcare scurtă a capului, iar în liniştea clădirii doar paşii lor se puteau auzi.
Anne luă din frigiderul uriaş o farfurie de budincă cu ciocolată, desertul care urma să fie servit la cină.
- Mereu face cu douăzeci mai multe decât trebuie,
se scuză ea. Acum povesteşte-mi despre fantoma pe care ai văzut-o,
zise după ce îi înmână lui Gordon budinca. - Era...bărbat...şi...scări...Marie.
- Doamne, Gordon. Şi dacă vorbeai în chineză cred că te înţelegeam mai bine! Mănâncă-ţi budinca înainte şi după povesteşte-mi totul.
- ...’egulă!
Anne îşi dădu ochii peste cap. Îl urmări cu atenţie pe Gordon, care din câteva înghiţituri îşi terminase budinca şi mai cerea una.
- Doar după ce-mi povesteşti,
îl mustră fata. Gordon îşi înghiţi nodul din gât şi începu să îi relateze Annei tot ce ştia.
- După masa de prânz de acum trei zile am vrut să mă joc, dar am pierdut mult timp degeaba. Apoi, în jur de ora 3 PM am urcat la etajul vostru şi am urmărit-o pe Marie. Nimeni nu ştia că îmi place destul de mult de ea...
Băiatul roşi. Am făcut ceva de neimaginat: am ascultat la uşa camerei tale cât te-ai certat cu ea iar după m-am ascuns după planta cea mare şi verde de pe hol. Nu m-a observat în timp ce se ducea în camera ei, norocul meu! După ceva timp a ideschis uşa camerei şi s-a apropiat de balustradă. Apoi tot ce am văzut a fost un om cărunt cu mustaţă care a împins-o peste balustradă. Am clipit şi după o secundă nu l-am mai văzut, dar i-am simţit respiraţia rece în ceafă. Sigur a fost o fantomă!
Băiatul se opri cerând din ochi budinca. Dar Anne numai la budincă nu se gândea!
- Oh, şi ştiu şi cine este,
zise ea amintindu-şi. Domnul George Lucky, fondatorul orfelinatului şi în acelaşi timp primul director al acestuia. Am auzit că şi-a ucis fiica în acelaşi mod cum a murit Marie: aruncată de la al treilea etaj! Şi Daisy avea tot treisprezece ani, la fel ca Marie!
- Deci...crezi povestea mea.
Ochii lui Gordon sclipiră.
- Da, cred povestea. Asta doar pentru că...şi eu văd fantome.
Îmbujorarea lui Gordon păli la auzul cuvintelor.
- Se...serios?
- Foarte serios, Gordon. Şti că nu trebuie să mai spui la nimeni, nu-i aşa? Asta doar dacă nu vrei să mă închidă într-un ospiciu.
Eşti prea drăguţă ca să ajungi acolo, gândi Gordon, dar nu reuşi să îi spună şi Annei acest lucru.
În schimb, acesta agită capul în semn de aprobare şi fata fu mulţumită. Ştia că băiatul nu va spune la nimeni, credea în el, la fel şi în Crissy.
- Ia să vedem...deci poţi vedea şi tu fantome. Îl vezi pe băieţelul de acolo? Cel cu părul roşu?
Anne dorea să îl testeze pe Gordon.
El cercetă cu atenţie locul indicat de fată, apoi răspunse:
- Da, îl văd.
- Cu ce este îmbrăcat?
- Pantaloni trei-sferturi gri deschis, curea neagră (
ce face un băiat de 8 ani cu o curea?!) şi bluză marinărească.
- Da, aşa este,
zise Anne zâmbind mulţumită. Ei bine, se pare că mai meriţi o porţie de budincă până la urmă!
*
5 august 2009, ora 4.05 PM
Dragă jurnalule, te-am cam ignorat în ultima vreme. Moartea Mariei mi-a dat peste cap programul şi nici nu am mai apucat să te vizitez. Anne făcu o pauză. În cele trei zile de la moartea ei m-am tot gândit ce s-a întâmplat, iar astăzi am aflat. Marie a fost omorâtă de fondatorul orfelinatului. Din păcate a trebuit să îi spun secretul lui Gordon, pentru a afla mai multe informaţii de la el.
De mult nu m-am mai gândit la adopţie. Nu cred că mă va adopta cineva vreodată. Doamna Melissa nu mă va arunca în stradă, cum ar trebui când împlinesc 18 ani pentru că mă iubeşte prea mult. Dar aş vrea să am o mamă şi un tată adevărat...
Câteva lacrimi apărură pe obrajii rozalii ai Annei. Tot ce îşi dorea de Crăciun nu era nimic material, ci părinţi care să o iubească.
Ora de masă se apropie. În ultimele zile nici măcar n-am mâncat. Doar copii au putut mânca, toţi ceilalţi ne-am gândit la posibilatile morţii Mariei. Noroc cu Gordon că a elucidat misterul! Farrah mi se pare o proastă, dar mai bine să nu creadă în fantome. Dacă ar afla că eu le văd...Anne închise jurnalul şi făcu ritualul binecunoscut al ascunderii lui. Îşi luă haine de schimb şi se îndreptă spre baie, rugându-se să nu fie ocupată de altă fată care se gândeşte să facă dus la ora aceea. Din fericire nu era nimeni.
Scapă repede de haine şi se bagă în duşul cu mult prea puţină apă fierbinte. Apa caldă îi biciuia pielea fină, înroşind-o. Anne făcu rost de un gel de duş -ceea ce alte fete nu aveau- de la
mama ei adoptivă, directoarea. Avea miros delicat de căpşuni, dar destul de puternic încât să fie simţit de colegele sale. Se înfăşură într-un prosop, se îmbracă cu
un tricou marinăresc, negru cu alb şi cu o ancoră în mijlocul lui,
o fustă albastră încreţită şi
tenişi Converse.
Cum putea oare o fată de la Orfelinat să aibe haine aşa de frumoase? Ei bine, fiecare copil primea multe lucruri pe tot parcursul anului de la persoane binevoitoare, chiar şi lucruri scumpe.
Anne nu punea preţ pe lucrurile materiale, dar îi plăcea să fie frumoasă, chiar dacă nu era nimeni în Orfelinat pentru care să se aranjeze. Îşi aminti pistruii lui Marie şi se mustră. Avea să îşi strice din nou buna dispoziţie din cauza unei persoane moarte?
Nu, nu, îşi zise şi zâmbetul îi reveni pe chipul frumos.
Am să fiu puternică. Mai puternică decât Batman! Îşi aminti o reclamă cu Batman pe care o văzuse la televizor şi începu să râdă.
Nu avea de unde să ştie că norocul avea să îi surâdă şi ei în curând.
*
Curtea din spatele Orfelinatului era goală, înafara unui spirit rătăcit.
Anne se confrunta cu spiritele de mică. A crescut cu ele şi a învăţat cum să le trimită
în lumină, locul unde trebuiau să se ducă toţi oamenii după moarte. A devenit comandantul lor şi nu a dat greş niciodată. A avut şi cazuri mai dificile, dar le-a rezolvat. Şi asta singură, fără nici un fel de ajutor. Nici măcar Melissa Abrams, directoarea orfelinatului nu îi cunoştea secretul deoarece nu avea destulă încredere în ea ca să i-l dezvăluie.
Fantoma, un bărbat de aproximativ 35 de ani, remarcă Anne, avusese un păr brunet bogat care sigur se aranja greu, căzând în şuviţe rebele. Ochii căprui ca de căprioară îi încadrau perfect faţa ovală, iar nasul, puţin cam mare, îi dădea o aură misterioasă. Buzele lui erau perfecte, dar se pare că nu se mai bărbierise de ceva timp.
Totuşi, este superb pentru un mort, gândi Anne în timp ce îl studia.
Bărbatul se prezentă ca fiind Jason Lake. Îi povesti Annei că a călătorit ca spirit tocmai din Philadelphia, Pennsylvania. Niciodată fata nu avusese de-a face cu spirite care veneau atât de departe. Cei mai mulţi erau din Memphis sau Jackson şi foarte rar din Nashville, Clarksville sau Knoxville.
Anne era fericită că avea de-a face cu Jason. Ştia că îl va convinge să treacă dincolo, în lumină. Întotdeauna a făcut-o, de ce nu i-ar reuşi şi acum?
Oftă şi îşi îndreptă privirea spre Lake. Însă el nu o privea. Părea cufundat în gândurile sale de...spirit. Anne îşi dădu seama că avea să fie mai dificil decât crezuse iniţial.
_________________________________________________________________
Asta este prima parte a capitolului. Am introdus mai multe personaje noi. Am adăugat şi pozele. Eu cam aşa am gândit personajele. Sper să corespundă viziunii voastre.
Aştept păreri, sugestii, nelămuriri şi mai ales critici!
Şi sper să vă placă.
Şi ta-dam! Personajele :
Shelby Clarkson, 15 ani |
Gordon , 10 ani |
Farrah Colbey, 15 ani |
Melissa Abrams, 25 ani |
Aaliyah Peterson, 22 ani |
George Lucky, 65 ani cand a murit |
Jason Lake, 35 de ani cand a murit.
Acum să vorbim niţel despre ele.
Shelby Clarkson - o sclifosită şi jumătate. Poza am ales-o pe sprânceană. Numele fetei din poză este chiar Shelby şi da, are şi 15 ani. Autentică. b-)
Gordon - hm. Pe Gordon nu l-am ales după un tipar. Sincer, întâi am ales poza şi după l-am descris. Pe băiat nu îl cheamă aşa, dar ştiu sigur că are 10 ani.
Farrah Colbey - cealaltă prietenă a Mariei. Tot o sclifosita, de reţinut! Hm. Pe fata din poză chiar o cheamă Farrah. Eu o ştiu din emisiunile de pe MTV: 16 and pregnant şi Teen Mom. Şi da, are o fetiţă drăgălaşă pe nume Sophia! În poză avea cam 16-17 ani, nu 15. Dar am vrut-o pe Farrah cea autentică.
Melissa Abrams - am ales numele acesta pentru că mi se pare special şi una din prietenele mele îl poartă. Pe tipă o cheamă Melissa Rycroft şi are 25 de ani. Mi s-a părut potrivită pentru rolul directoarei.
Aaliyah Peterson - Aaliyah. Cred că toată lumea o ştie pe Aaliyah. A fost cântăreaţă şi chiar actriţă. Din păcate a murit în 2001, la numai 22 de ani, într-un accident aviatic. Personajul a fost făcut special după numele ei. R.I.P. Aaliyah!
George Lucky - Ioi, am ajuns la George. George este...George Washington, primul preşendinte al Statelor Unite.
) Ţinuta sa mi s-a părut impozantă şi cred că l-am ales bine. Ţin să precizez că George Lucky avea 65 de ani când a murit.
Jason Lake - am căutat ceva şi mi-a dat altceva. Aşa l-am găsit pe Simon Baker, un actor australian ce va fi în rolul lui Jason. Avea 35 de ani când a murit.
dupa ce ca mai e si batuta in cap mai face si nefacute 
unde intra mai atata mancare in dopul ala de copil? =)) ce as bate la ea >;p
ca nu stie ce se poate ascunde dupa usa aia 
nu un loc de sarbatorit =))
Ca sunt curioasa ce se mai intampla! 