Love and tragedy

Ma bucur ca iti place :]
Capitolul urmator o sa il pun intr-o saptamana sau doua...
Sau poate ca o sa il pun pe parti :-/

Multumesc :-> Ma bucur ca iti place
Da,Sopchoppy chiar exista,este un orasel foarte mic din Florida.Si chiar imi place sa ma informez in legatura cu locatiile si in legatura cu toate chestiile de genul asta Desi poate fi si obositor uneori... Mai ales cand trebuie sa aflu de exemplu care e cel mai apropiat orasel de Sopchoppy,care e distanta estimativa etc.
Eh,da ma cam intind cu vorba
Anyway,mai astept un comentariu si pun urmatorul capitol

Uite si comentariul mult asteptat de tine!
Acum pune nextul ala odata! )
Vreau sa vad ce se mai intampla. (nu rade )

Ms Andreea :*
Si acum,o sa pun urrmatoarele trei capitole pentru ca nu am mai postat de mult si de atunci am mai scris multe capitole...

Capitolul 7
-Prieteni si excursii-




Poate ca nu eram pedepsita tot restul vietii mele,pana la urma.Din cand in cand,mai puteam evada din inchisoare (adica din camera mea) fara ca mama sa stie.Ma puteam obisnui cu asta,pana la urma.Nu era sfarsitul lumii.Cu siguranta eram buna la evadari…As fi putut pleca chiar acum si mama n-ar fi observat.Sau poate nu ar trebui sa imi sfidez puterile prea mult.
In orice caz,scandalul la care ma asteptasem fusese inlocuit de cea mai lunga predica pe care am auzit-o vreodata.Nu stiu ce putea sa fie mai groaznic de atat.
Ba cred ca stiu ce putea fi mai groaznic:privirile sfidatoare ale profesorilor si ale colegilor.Mai ales Alison.Ea se uita tot timpul cu coada ochiului la mine,ca si cum as fi fost dintr-o secta sau ceva de genul.Dar pur si simplu ma saturasem ca singurul meu prieten sa fie Allen si,la ora de chimie cu domnul Fitzgerald,pe care o aveam cu Alison,m-am hotarat sa ma asez langa ea.La inceput nu ma baga in seama,apoi am spus timid:
-Buna,Alison!
Se intoarse cu o privire rece pe fata si nu imi raspunse.
-Ce mai…Faci?am continuat eu.
-Bine,raspunse ea pe un ton glacial.
-Uite,imi…Pare rau,m-am eschivat eu.Serios,chiar trebuie sa pui atat de mult la suflet unele lucruri?
Nu raspunse.Ma privea sfidator.
-Ai incercat sa te pui in locul meu?
Se uita in jos.Poate ca reusea sa priveasca problema si din perspectiva mea.Poate.
-Nu,recunoscu ea,iar vocea ii era mai blanda decat ma asteptasem.
M-am bucurat la gandul ca poate ma va ierta.
-Imi pare rau daca ai crezut ca te-am folosit ca sa aflu mai multe despre Ashton.
Dar vreau sa fim din nou prietene.In afara de Allen,tu erai singura mea prietena!
Statu un minut pe ganduri,dar tot nu spuse nimic.
-Te rog,am soptit eu.
-Nu stiu…
Am continuat sa astept,putin prea nerbadatoare;probabil ca nerabdarea mi se citea in ochi in acel moment.
-Poate ca si eu am gresit ca am crezut asta.
Am asteptat plina de speranta raspunsul ei final.
-Banuiesc ca…Mai putem fi prietene.
Am tipat in minte de bucurie.M-am abtinut sa nu tip si in realitate.
-Multumesc,am reusit sa spun cu vocea gatuita.
Deci,pana la urma,nu eram pierduta.Cel putin,nu acum.Atata timp cat Alison si Allen inca imi erau prieteni,nu puteam sa inebunesc.Era o usurare.Mai ales ca rezolvasem problema atat de usor,pe cai amiabile.
Pana si pedeapsa mea devenise suportabila-nu insemna ca ma bucur de ea,era doar suportabila-in ciuda aversiunii mele de la inceput cand am auzit ca voi fi pedepsita pentru tot restul vietii mele.Ironie sau nu,asta ma speriase.
Chiar si tentativele mele de a evada din cand in cand se spulberasera.Si eram ceva mai binevoitoare cu cei din jur.Chiar si cu John…
Nu mi se parea ciudat,ci doar inevitabil.Stiam ca cineva ma va scoate din starea mea de melancolie ciudata.
Si cel mai frumos si misterios detaliu,pe care incercam cat puteam de mult sa-l evit,lipsea din nou.Ashton lipsea din nou.Oare se retrasese pe Marte,acolo unde ii era locul…?Doar era extraterestru,toti extraterestrii traiau acolo!Cel putin asa era logic.
Lipsea.Din motive neintemeiate pentru mine,bineinteles.Dar lipsea.Si asta ma deranja cel mai tare.Intr-una din zile aproape ca eram gata sa pornesc sa il caut,dar mi-am abtinut acea dorinta infantila.
Si cu toate astea,ma durea.Dar trebuia odata si-odata sa reapara.Chiar daca n-avea niciun motiv s-o faca…
Nici nu speram ca il voi vedea prea curand,dar continuam sa visez.
Sii,acest lucru fiind inevitabil,pentru a doua oara de cand ma aflam aici,am cazut in depresie.Am rabdat asta cateva zile,dar pana la urma m-am autoconvins ca cel mai bine era sa fac o plimbare pentru a-mi reveni cat de cat.Sau o excursie.Sau ceva de genul.Le-am propus asta lui Alison si lui Allen.Nu numai ca au fost de acord,dar au fost si foarte entuziasmati in legatura cu asta.Am inceput cu totii sa cautam locuri interesante care am putea sa le vizitam.Allen propuse sa mergem undeva la padure,dar mi se parea prea banala ideea.Alison ar fi vrut sa vizitam un muzeu,iar eu nu aveam nicio idee.Ce locuri ar fi meritat vizitate in oraselul acela insignifiant?In cele din urma,ne-am dat batuti si ne-am uitat pe o harta.Brusc,am fost toti trei izbiti de aceeasi idee in acelasi timp.
-Sopchoppy River!am spus toti ca si cum am gasit o comoara ascunsa.
Din cate stiam eu, pe langa raul Sopchoppy erau niste peisaje minunate.Era o idee excelenta sa mergem acolo.
Mama mea fusese de acord cu mica noastra excursie.La fel si parintii lui Allen si Alison.
Transportul nu constituia o problema.Urma sa mergem cu Ford-ul* lui Allen.Am stabilit sa mergem sambata.Adica peste trei zile.
Imi pregatisem din timp un rucsac in care mi-am pus un hanorac in caz ca era frig,doua sticle de apa si o carte,in caz ca ma plictiseam.
Aproape ca nu mai suportam depresia.Vroiam sa soseasca mai repede ziua de sambata ca sa mai evadez din rutina.
Asa ca am asteptat…
***
-Sigur n-ati uitat nimic,copii?mai striga mama inca o data din pragul usii.
“Taci!” am spus in gand.Nerabdarea ma facea sa fiu cam nepoliticoasa.
-Nu,i-am raspuns eu,in timp ce ma urcam pe bancheta din spate,a masinii lui Allen,langa Alison.
I-am facut cu mana mamei in timp ce ne indepartam incet.Am luat-o pe ruta Wakulla CR 22. Vremea in acea dimineata era placuta si racoroasa,numai buna pentru excursia noastra.Aerul practic stralucea,batea vantul,iar temperatura era de vreo 18 grade.
_____________________________________________________________________*Corporatie multinationala Americana situata pe locul 3 in lume la productia de automobile
Strada era pustie la acea ora.Plecasem devreme,intrucat vroiam sa ne petrecem toata ziua acolo.La un moment dat,am luat-o pe un drum ingust,spre nord.Intr-un sfert de ora,am oprit langa un copac.
Am coborat cu totii din masina.
-Pe-aici!ne indruma Allen,iar noi l-am urmat.
Eu ramasesem in urma,impleticindu-ma prin buruieni.Zona aceea era mai intunecata,acoperita de umbre.Parca era noapte.
Crengile copacilor formau un tavan deasupra noastra,iar unele din ele formau paravane in fata noastra.
Cand am inceput sa ma obisnuiesc cu mersul prin buruieni si crengute,am observat o lumina puternica.Apoi am auzit murmurul domol al unei ape…Si in cele din urma,am pasit in lumina,ramanand socata.
-Uau!am soptit eu.
Frumusetea peisajului iti lua ochii,si mintea,si totul!Iarba se inalta pana la nivelul gambelor si se unduia gratios in bataia vantului.Din loc in loc se mai zareau cateva flori mici,albastre,parfumate.
Iar mirosul din aer era inebunitor:un amestec de iarba proaspata,flori si apa.Am inhalat adanc aerul acela binefacator.
Raul aluneca la vale fara graba;culoarea era minunata:un albastru inchis,pur.M-am apropiat de apa ca un copil mic care vede focul prima data;de aproape,puteam zari pietrele lustruite de pe fundul apei,si pestii.Undele albastrii,transparente atingeau incet iarba de la picioarele mele.
Am privit in sus,ca sa fiu convinsa ca totul era perfect;imposibil:cerul era de un albastru deschis inedit,patat pe alocuri de bucle de nori albiciosi.
M-am bucurat de acea reminiscenta vizuala,recunoscatoare.Era placut sa simt cum vantul se joaca in parul meu.Cumva,locul asta imi amintea de ceva anume,dar nu stiam sigur de ce.Ca un fel de amintire dintr-o viata anterioara.In orice caz,o amintire placuta.
-Aha,chiar ca uau!ma aproba Alison cu intarziere.
Allen incerca sa nu para impresionat,desi in ochi i se putea citi uimirea.
In cele din urma,m-am ghemuit pe iarba moale,iar Alison facu la fel.Allen pleca sa aduca din masina cateva paturi.
-Deci…Te simti mai bine in legatura cu…?intreba ea.
La inceput nu mi-am dat seama la ce se referea.
-In legatua cu…?am incurajat-o eu sa continue.
Alison isi dadu ochii peste cap ca si cum raspunsul era evident.
-In legatura cu Ashton,ma lamuri ea.
Am amutit,iar pentru o clipa am simtit cum toate functiile mele vitale se oprisera.Oare de ce intreba de el?Din cate imi amintesc,din cauza lui Ashton se suparase ea pe mine.N-avea sens.
-A…E ok,presupun.
Facu o grimasa in coltul gurii apoi spuse:
-Nu prea pare chiar atat de ok…
Mi-am lasat privirea in jos.N-aveam de gand sa ii povestesc despre ultima data cand l-am vazut.
-Ei bine,nu prea stiu,am spus eu.E cam incalcita situatia.
-In ce sens?ma intreba ea.
-E greu de spus…
-O,haide…!
Am stat cateva clipe pe ganduri,privind apa care stralucea in lumina soarelui.Nu eram sigura daca chiar trebuia sa ii spun…
-Ei bine…In afara faptului ca m-a salvat atunci…Nimic special.
Alison isi tuguie buzele,simtind ca ceva nu e in regula.Chiar in acel moment se intoarse Allen cu paturile;am observat ca in mana avea un aparat foto.
Dupa ce ne-a ajutat sa asternem cele doua paturi pe iarba,spuse:
-Va suparati daca plec putin?Vreau sa fac cateva poze in natura.Ma intorc repede.
-Nicio problema,am raspuns eu automat.
Allen zambi si apoi pleca.Ne-am asezat din nou pe patura.
-Deci…Poate ca ma insel,dar…Tie iti place de Ashton,nu?
Nu am raspuns,prefacandu-ma ca este o intrebare retorica.
-Cu toate astea…
-Nu prea vreau sa vorbesc despre asta,am spus eu intr-o doaga.
-Bine…Credeam ca iti place sa vorbesti despre el.
-Da,dar nu e tocmai un subiect pe care il abordez in discutiile obisnuite.
Alison nu mai spuse nimic.A tacut pana s-a intors Allen.
-Hei!Vreti sa vedeti ce poze am facut?
Ne-am ridicat si ne-am dus la el.Ne arata foarte entuziasmat fotografiile;nimic special:doar flori,frunze,copaci,insecte,pasari,peisaje…Cu toate astea,erau foarte frumoase.
-Imi plac,am spus eu,iar Alison ma aproba din cap.
Restul zilei nu trecuse prea repede,cum am crezut,nici prea incet.Am mai vorbit,am ras,ne-am plimbat prin padure,am mai citit.Cel putin,la sfarsitul zilei eram fericita.Eram departe de a cadea intr-o noua depresie.
Oare cum as fi supravietuit daca nu as fi facut excursia asta care sa ma aduca la normal?
Sau…Oare cum as fi supravietuit daca Alison si Allen nu erau prietenii mei?
Eram recunoscatoare ca ma simteam atat de bine.
Dar bineinteles,a venit si partea proasta a zilei.Seara,cand am plecat (pe la 21:00) ne-am ratacit cu masina prin padure.Cert e ca o ora jumate tot ne-am chinuit sa gasim drumul cel bun.
Macar am ajuns in cele din urma acasa.Allen m-a lasat in fata casei,mi-am luat ramas bun de la ei si apoi a plecat,ducand-o si pe Alison acasa.Am privit masina indepartandu-se.
Nu ma asteptam ca mama sa ma certe,ii spusesem deja ca voi ajunge probabil mai tarziu acasa.
Deodata,de dupa un copac se auzi un fosnet.
-Ce naib…?
N-am apucat sa imi termin propozitia,fiind luata prin surprindere de mai multe lucruri odata:mai intai un marait ciudat,apoi cineva ma apuca de umeri si ma trase in intuneric.
N-am avut timp sa reactionez,n-am avut timp sa tip.Cineva imi puse mana la gura tocmai cand imi pregateam corzile vocale sa scoata sunetul strident.
Nu vedeam nimic:era prea intuneric si ochii mei nu aveau timp sa se obisnuiasca atat de repede cu lumina extrem de slaba.In schimb,puteam sa aud o respiratie sacadata,puteam sa simt acea respiratie racoroasa pe gatul meu.
Tarziu,mi-am dat seama si de parfumul delicios de portocale si vanilie a atacatorului meu.
Mana i se inclesta mai tare pe falca mea,astfel incat sa nu pot scoate niciun sunet.
-Te rog…Sa nu tipi,sopti el.
Capitolul 8
-Indicii insuficiente-





Nu prea aveam idee ce urma sa se intample.Poate pentru ca nu reuseam sa gandesc rational.
Mana care ma oprea sa vorbesc (sau sa tip) mai slabise din stransoare,astfel incat am putut respira din nou.Cu toate astea,imi simteam falcile prinse ca intr-o menghina.
Se auzea doar respiratia mea accelerandu-se.
Parfumul de portocale si vanilie inca imi inunda placut caile respiratorii,iar respiratia racoroasa inca o puteam simti pe gatul meu,dar mai domoala,mai potolita decat inainte.
As fi vrut macar sa apara eroul meu.Desi era imposibil ca el sa vina tocmai atunci.
Am observat pe alee doi tineri care se plimbau si radeau impreuna.Atacatorul meu tresari cand acestia au trecut pe langa noi si m-a tras mai mult in intuneric si am simtit ca m-am izbit de ceva-un copac?
Isi inclesta o mana pe umarul meu,iar cealalta se stranse mai mult deasupra gurii mele.Am simtit ca nu mai am aer.
Stateam intr-o pozitie foarte incomoda si ciudata.Abia daca puteam sa ma misc.Si eram atat de ametita…;ametita de mai multe lucruri:de faptul ca nu prea puteam sa respir si de parfumul acela uimitor de placut.Nu stiu care din astea ma inebunea mai tare.
Mana care ma oprea sa scot vreun sunet cobori pe gatul meu,calda si fina.Am profitat de ocazia de a respira si am luat o gura mare de aer.
Brusc,atacatorul meu se indeparta de mine,si imi dadu drumul;insa eram prea ametita ca sa pot fugi.
-Ce naiba cauti la ora asta afara?imi spuse o voce placuta cunoscuta.
Am tresarit,apoi m-am concentrat sa nu tip de uimire.
Dar chiar era aici.Ironic sau nu,era aici.Atacatorul meu fusese Ashton.
-Chiar nu stii cum sa faci ca sa intri in belele?
-Practic nu faceam nimic periculos,am spus eu,brusc linistita.
Inima mea incepuse sa galopeze amintindu-mi de cat de aproape am fost de el cu cateva clipe in urma.
-Doar ma intorceam de…Undeva,am spus eu sec.
-Si chiar trebuie sa stai noaptea,la ore atat de tarzii,afara?
-Cine vorbea…,am bombanit eu.Cred ca aveai de gand sa imi provoci un atac de cord.Ce te-a apucat?
Incepu sa rada,amuzat de intrebarea mea.
-Ba nici vorba de asa ceva…!Am facut asta doar ca sa-ti fie invatatura de minte.
-Invatatura de minte?Pentru ce?
-Ca data viitoare sa fii in casa la ora asta si sa dormi.
-Uau!Parca ai fi mama…
Chicoti si imi spuse:
-Poate ca sunt mai exagerat in privinta faptului ca iti vreau binele decat ea.
Ciudat.Oare isi planifica dinainte ce sa spuna,ca sa ma faca sa imi pun si mai multe intrebari?Poate ca da.
Oricum,ce nu intelegeam era…De ce imi vroia binele?N-avea sens.
-Acum,daca tot ai chef de plimbari nocturne…,incepu el.Ce-ai zice sa…
Ezita si ramase cateva clipe tacut,cautandu-si cuvintele potrivite cu care sa continue.Am asteptat.
-Ei bine,ce-ai zice sa…Ne plimbam?
Am ramas perplexa.Nu stiam ce sa raspund.Oare chiar vroia sa se plimbe…Cu mine?Cred ca visam…Chiar daca imi doream din tot sufletul sa nu fie asa.Sa fie adevarat…Imi doream sa nu visez.
-Pai…,am rostit eu aproape incorigibil.
Acum eu eram cea care ezita.
-N-are ce sa ti se intample cat timp esti cu mine,ma asigura el.
Inima mea reactiona la auzul cuvintelor lui:incepu sa bata mai tare,gata sa-mi sara din piept.
-O plimbare,am meditat eu.
Bineinteles ca vroiam.Doar ca nu reuseam sa pronunt “da”-ul cu voce tare.
-De ce nu?am reusit sa spun.
Am iesit amandoi din intuneric;lumina felinarelor era palida si stearsa.Am putut deslusi pe chipul lui ca intr-o oarecare masura regreta ca imi propuse,dar in acelasi timp parea ca se bucura ca am acceptat.
Eu,cel putin,pluteam.Nu stiu cum de mai reuseam sa imi pun gandurile in ordine.Euforie.Cred ca asa se descria cel mai bine starea aceea.Nu fusesem asa fericita niciodata.
Dar,in ciuda apropierii fizice de mai devreme,Ashton pastra o distanta bine calculata intre noi.
Dar mai conta,oare?Presupun ca nu.
Am continuat sa aberez in liniste,pana cand am ajuns in parc.Ca de obicei,nu era nimeni acolo.In rarele ocazii cand ma mai plimbam prin parc,era mereu pustiu.In momentul acela eram recunoscatoare de acel lucru.
Am mers pe aleile intunecate timp de cateva minute,cand ne-am oprit.Printre penumbre puteam zari un copac destul de inalt si impunator.Ashton se aseza la radacina lui si imi facu semn sa ma asez si eu langa el.
Am ezitat;singurele sunete care le mai auzeam erau bataile puternice ale inimii mele,care imi bubuiau in urechi.
Ametita cum eram,m-am ghemuit la radacina copacului,langa el.Abia atunci mi-am dat seama ca afara era destul de frig.Am tremurat si m-am pregatit sa imi scot hanoracul din rucsac,dar Ashton fusese mai rapid.Isi dadu jos bluza de trening care o avea,ramanand intr-un tricou si mi-o puse pe umeri,apoi se aseza la loc,dar la o distanta ceva mai mare de mine.Parfumul delicios de portocale si vanilie era mai puternic si mai inebunitor pe hanoracul sau.
Mi-am lasat privirea in jos,studiind firele de iarba ce abia se vedeau in lumina difuza a felinarelor.
-Te-ai mai gandit?am intrebat eu intr-un tarziu.Ai de gand sa imi spui?
-Nu stiu,raspunse el.Poate.
Deci…Mai aveam de asteptat ca sa aflu daca era sau nu extraterestru,asa cum banuiam.
-Totusi,nu inteleg,am spus eu.
Ashton astepta sa continui.
-De ce…Iti pasa daca sunt sau nu in siguranta?
-Pentru ca…Pur si simplu asa stau lucrurile:imi pasa.
Si tot nu mi-a raspuns la intrebare.Din nou raspunsul lui n-avea sens.Cum adica pur si simplu asa stau lucrurile?Trebuia sa aiba un motiv bine intemeiat pentru care facea toate astea.
-Aha…,am mormait eu.
Peste cateva minute spuse:
-Cam ce stii tu despre mine?
Am incercat sa imi amintesc tot ce imi spusese Alison despre el.
-Ei bine,am inceput eu cu un aer solemn,am auzit ca mama ta a murit.
El dadu din cap aprobator.
-Si ca tatal tau a fost un talhar.La 6 ani ai fost adoptat de familia Gophel.
Ma aproba si de data aceasta.
-Am auzit ca nu iubesti pe nimeni.
Dadu din cap,in semn ca acea informatie nu era adevarata.
-Si iti urasti familia adoptiva.
De data aceasta,statu putin pe ganduri apoi spuse:
-Ultimul lucru e partial adevarat.
Am privit in gol cateva momente,apoi am spus:
-Asta e tot ce stiu.Banuiesc ca sunt departe de a afla si restul.
-Hmmm…Cred ca stii cea mai mica si nesemnificativa parte a povestii.
-Cat de incurajator!am mormait eu ironic.
Incepu sa rada,brusc inviorat.
-Pentru mine este incurajator,imi spuse.Dar totusi,de ce esti asa de curioasa?zambi el.
Am dat din umeri in semn ca nici eu nu prea stiam de ce.
M-am intins pe spate si mi-am tras mai bine hanoracul pe mine.
-Inca ti-e frig?intreba el.
-Nu.Nu chiar.
Dintr-odata nu mai era asa de frig.Ashton emana caldura,o caldura placuta,naturala,ca cea a razelor soarelui.
Am observat distanta semnificativa dintre noi.Ne desparteau vreo doi metri.
-Ai spus ca…Daca ar fi existat vreo posibilitate,lucrurile ar fi fost deja cum vreau eu?
-Exact.
-Pacat ca nu exista,am murmurat eu meditativ.
-In privinta asta sunt de acord.Pacat...
Am mai stat cateva clipe pe ganduri,apoi am spus:
-Si daca as descoperi ca nu esti om?Ce ai face?Ai fugi de mine?
-Nu cred ca eu ar trebui sa fiu cel care fuge…,spuse zambind.Oricum,iti mai dau un indiciu:daca ai afla,nu cred ca ai avea de ce sa fugi.Nu e ca si cum as fi un monstru.
-Deci nu esti extraterestru?
Incepu sa rada.
-Nici pe departe…Ei bine,as vrea eu,continua el.Cred ca ar fi mai palpitant.
Brusc,entuziasmul meu cu privire la faptul ca era extraterestru se evapora.In schimb fu inlocuit de o notiune noua…Notiunea de mister,probabil.
-Nu esti extraterestru,nu esti monstru,nu esti om,am spus eu.Atunci ce naiba esti?
Nu spuse nimic.
-E destul de greu sa imi dau seama…N-ai putea sa ma ajuti macar putin?
-Hei ti-am dat destule indicii cu privire la asta…
Nu prea multe…Macar trei lucruri erau clare:nu era om (desi stiam asta deja),nu era extraterestru (deci gresisem in privinta asta),nu era monstru (nimic periculos,atunci).
Ardeam de nerabdare sa aflu ce era.
-Macar spune-mi cum as mai putea afla cate ceva…
Imi raspunse extrem de repede,intr-o fractiune de secunda.
-Ai putea sa faci o vizita la primaria din Sopchoppy si sa vezi dosarele locuitorilor.
L-am privit dezaprobator.Ce legatura avea primaria cu ce era el?
-Ei bine,ai putea afla mai multe decat crezi…
-Serios?am intrebat eu radicand o spranceana;inca eram neincrezatoare.
Dadu din cap in semn afirmativ apoi se uita la ceasul pe care il avea la mana si spuse:
-E tarziu.Trebuie sa mergi acasa.
Nu tocmai…As fi vrut sa mai stau.
Insa el nu astepta confirmarea mea.Se ridica din iarba printr-un salt usor.M-am ridicat si eu,desi nu prea aveam chef sa ma intorc acasa.Apoi,am alunecat pe iarba,m-am balansat in aer pentru a-mi recapata echilibrul,apoi,inevitabil,gravitatia ma trase in jos,spre pamant.Doar ca Ashton fusese mai rapid decat gravitatia.Cu o mana ma tinu de talie ca sa nu cad,iar cu cealalta imi ridica rucsacul din iarba.Am simtit ca nu mai pot sa respir,desi ii puteam simti parfumul dulce invadandu-mi narile si am crezut ca inima mea nu mai functioneaza bine cand se opri in loc pentru cateva secunde;apoi incepu din nou sa bubuie,mai puternic ca niciodata.Era mult prea aproape de mine.Ochii lui de un albastru cobalt ireal sclipeau mai puternic ca oricand.
Isi desprinse usor mana de talia mea si se departa.
-B-bine,m-am balbait eu.Sa mergem…
Am luat-o pe aleea pustie.Restul drumului am fost prea aiurita ca sa mai pot purta o conversatie normala.Asa ca m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa tac.
Nu stiu sigur cand am ajuns in fata casei mele.Inca eram aiurita,dupa apropierea fizica de mai devreme.
-Atunci,ne mai vedem dupa ce mai afli cate ceva…
-La primarie,nu?am spus eu.Acolo voi gasi raspunsul?
-Eh,aproape,spuse el.
Imi facu cu mana,apoi disparu in lumina difuza a felinarelor.
Am intrat in casa in liniste,gandindu-ma daca mama a adormit deja.Luminile erau stinse in toata casa si nu se auzea niciun zgomot,lucru care mi-a confirmat banuiala.Am urcat in liniste spre camera mea.
M-am imbracat repede in maieul meu albastru si in pantalonii de pijama si m-am pus in pat.Nu stiu sigur daca am dormit in acea noapte.Cert e ca timp de cateva ore bune m-am tot gandit la ce ar putea fi Ashton…Ar fi putut fi orice,nu stiu…In orice caz,erau insuficiente indicii.Plus ca era o ghicitoare prea grea,asa ca la un moment dat m-am lasat batuta si cred ca am adormit.






Capitolul 9
-Extraterestru?Exclus! -




Eram singura intr-un loc gol.Totul in jurul meu era nedefinit si alb.Nu existau pereti,tavane,acoperisuri.Mai exact,nu exista nimic.De asemenea,simteam ca am gatul foarte uscat datorita lipsei de oxigen din aer.Nu reuseam sa ma misc in voie,miscarile fiindu-mi prea greoaie si tot-odata calculate.
As fi vrut sa pot striga,dar stiam ca ar fi fost in zadar:nu mai era nimeni acolo in afara de mine.In plus,simteam ca nu mai am glas.
Timpul nu cred ca trecea,ci statea pe loc.Nu stiam sigur cum ajunsesem acolo.Amintirile parca imi fusesera sterse.Majoritatea amintirilor bineinteles.Imi mai puteam aminti de Ashton,de Alison,de mama...Doar ca nu reuseam sa imi amintesc ceva din viata mea dinainte sa ma mut in Sopchoppy.Ca si cum acea parte din viata mea nici nu ar fi existat,ca si cum nu era importanta.
Am incercat,bineinteles sa imi pastrez calmul,desi era greu.Era usor sa te pierzi cu firea intr-un loc al naibii de pustiu.Foarte usor…
Nu se auzea niciun sunet.Era ca si cum as fi fost intr-un mormant.
Stiam ca sunt prizoniera cuiva,dar nu eram sigura cat va mai dura chestia asta.Vroiam sa se termine odata…
Oare eram tinuta aici pana urma sa mor?Poate ca nu.Sau,cred ca urma sa stau aici pana voi inebuni cu totul.Era mai convenabil,banuiesc.
Locul acela era infinit.Oricat de mult as fi mers,in orice directie,nu as fi ajuns nicaieri.Ba mai mult,aveam senzatia ca ma invart in cerc de ceva vreme.
Pluteam banuiesc.Nu mergeam pe podea sau pe o suprafata anume,mergeam pe un fel de perna de aer.Mi-am dat seama fosrte usor ca nu exista nici gravitatie,nici nimic…
Eram nelinistita,nestiind ce sa fac.Nu puteam scapa,era evident.Nu puteam fugi,n-avea rost.Nu puteam tipa,nu m-ar fi auzit nimeni.Si atunci?Nu ramasese nimic de facut.
Am asteptat.Am asteptat destul de mult pana cand,din neant,se ivi o luminita rosie care palpaia.La inceput nu mi s-a parut a fi ceva prea important.Am crezut ca e doar un miraj.
Lumina rosie paru ca se stinse la un moment dat.Apoi,langa ea se ivi o alta luminita de aceeasi culoare.Am inteles imediat:s-a divizat.In acelasi mod au inceput sa apara multe altele.
In cateva clipe,mii de luminite rosii se indreptau toate spre mine.Cred ca traiam un deja-vu.Imi aminteam vag de ceva asemanator.
Insa n-am avut sa ma gandesc prea mult la asta.Luminitele rosii s-au mulat pe corpul meu,strangandu-ma ca intr-o menghina.Pareau ca se inoada intre ele.Am incercat sa ma zbat pentru a ma elibera,doar ca fortele acelea rosii se strangeau din ce in ce mai tare.
Acum nu mai era liniste:se auzea un murmur continuu,un vajait ciudat ce imi inunda capul.
Panglicile rosii de lumina se strangeau intre ele,inodandu-se la capete.Detineau o forta uimitoare,neinchipuita,nelumeasca.
Una din ele mi se stranse in jurul gatului ca o liana,nelasandu-mi sansa sa respir.O alta mi s-a prins de talie,strangandu-ma cu o forta si mai mare.
Incet si sigur,muream.Nu credeam ca moartea poate fi atat de dureroasa.Am renuntat sa ma mai zbat;insa luminile rosii se strangeau si mai tare pe corpul meu.Durerea imi pulsa in vene,mi se scurgea in tot corpul.Si cu ea se ducea si forta mea vitala…
Cand nu am mai putut sa fac nici cea mai mica miscare,firicelele de lumina m-au ridicat in aer si m-au doborat la pamant.Apoi,una cate una,au inceput sa se desprinda de trupul meu lipsit de viata.Durerea pe care au lasat-o in urma era si mai greu de suportat.Aproape imposibil.
Nu stiu sigur cand,luminile disparusera in neant.Am inchis incet ochii,si in momentul acela m-am trezit.Doar un vis.Sau mai degraba un cosmar.
Unul foarte real,totusi…Eram transpirata si imi aminteam fiecare particica din acel cosmar.M-am uitat la ceasul de pe noptiera:era aproape sase dimineata.Mi-am amintit ca azi trebuia sa ma duc la primarie la ora opt.
Am coborat jos,la bucatarie,pentru a manca.Mama si John inca nu se trezisera.Mi-am facut cateva sandvisuri si le-am mancat la repezeala.
Apoi am urcat scarile si m-am indreptat spre baie,unde am zabovit ceva vreme;m-am spalat pe dinti meticulos si mi-am periat parul,incercand sa nu ma gandesc ca in cateva ore urma sa gasesc raspunsul la toate intrebarile mele.Eram aproape speriata;dar inca nu aveam nicio idee cum as putea afla ce este Ashton daca merg la primarie.Mi-a spus ceva de dosarele cetatenilor din Sopchoppy…Ciudat.Tot nu vedeam legatura.Cel putin nu acum.
M-am grabit spre camera mea,unde m-am imbracat cu o pereche de blugi spalaciti si un tricou de un gri deschis.
Am fost gata la ora 07:30.Am anuntat-o pe mama ca plec si am iesit in graba pe usa.Afara era mai cald decat ma asteptasem,desi pe cer se adunasera nori.
Am ajuns la primarie cu un taxi.Intai am vorbit cu secretara.
-Buna ziua!am salutat-o eu,desi tonul meu era putin cam rece.
-Buna ziua,spuse femeia,care nu se uita la mine,intrucat studia niste hartii.
M-am fastacit,gandindu-ma ce ar trebui sa spun.
-Te pot ajuta cu ceva?intreba secretara cand isi ridica ochii din hartii.
-Aaa,da.As vrea sa verific cateva dosare ale…Cuiva.Am incercat sa imi mentin tonul diplomatic.
-Dosare?intreba ea sceptica.Ale cui?
Atunci mi-am dat seama ca nu stiam exact ale cui dosare trebuia sa la gasesc.Raspunsul doar parea evident,dar nu stiam sigur totusi…
-As vrea dosarele celor din familia Lucker,am raspuns eu.
-Asteapta o clipa,spuse ea;se ridica de la birou,apoi disparu pe usa.
M-am asezat pe un fotoliu langa geam.Razele soarelui strapungeau timid fereastra.Am observat ca pe cer nu mai erau asa de multi nori ca atunci cand am plecat.
Am studiat incaperea.Pe jos parchetul curat stralucea in lumina palida ce intra pe fereastra.Pe pereti se aflau tablouri kitsch si poze cu diferite evenimente ce avusesera loc in Sopchoppy de-a lungul timpului.Biroul secretarei era negru,probabil din lemn de abanos.Pe el se aflau teancuri de hartii si plicuri.
Camera era destul de mare si spatioasa,desi parea putin dezordonata.
Peste cateva minute,secretara se intoarse cu niste foi in mana.
-Astea sunt toate actele familiei Lucker,spuse si le tranti pe birou.Nu sunt toate.O mare parte din ele au fost arse cu mult timp in urma.
M-am ridicat de pe fotoliu si m-am dus spre masa.
-Ar fi vreo problema daca…As avea o copie a actelor?
-Desigur ca nu.Dar trebuie sa ai autorizatie.
-De la cine?am intrebat eu,usor crispata.
Imi facu semn sa astept si disparu din nou pe usa.Cand se intoarse,avea alte hartii in mana.
-Trebuie sa semnezi aici.Facand asta,iti vei asuma raspunderea pentru ceea ce vei face cu aceste copii.
Imi dadu un pix si am semnat repede.
-Si…Cum ramane cu autorizatia?am zis.
-Va trebui ca viceprimarul sa semneze si el.Dar asta nu e o problema.
-Deci…Acum pot pleca?
Femeia dadu din cap in mod afirmativ.
-Multumesc atunci.La revedere!am spus si am iesit pe usa.
***
Am ajuns acasa,gata sa studiez acele hartii.M-am inchis in camera pentru tot restul zilei.
M-am autoconvins ca sunt pregatita sufleteste pentru a afla ce este Ashton,desi inca nu imi dadeam seama daca voi afla cu adevarat asta.
M-am asezat la birou si am aprins veioza.Am deschis mapa in care erau asezate actele.Le-am scos de acolo cu grija si am aruncat o privire in mare peste ele.Nu parea nimic dubios la ele.Cel putin nu la prima privire.
Apoi am luat un pix si o foaie pe care aveam de gand sa imi scriu toate observatiile ce aveam sa le fac in timpul “cercetarii”.
Am inceput cu dosarul lui Ashton.Arata exact ca o biografie.Prima pagina era de fapt certificatul lui de nastere.Nu m-am uitat prea atent la datele acelea.M-am uitat la urmatoarea pagina si am citit in graba printre randuri.Nu erau lucruri prea importante.Pentru moment.M-am uitat la a trea pagina.Din nou,nimic interesant.Pana la urma,am sarit la ultima pagina.Pe ea nu erau decat cateva randuri scrise ingrosat.

Ashton Lucker

Data nasterii:28/03/1985
Data mortii:25/05/2001

N-am mai citit in continuare.Nu mai puteam sa ma misc.Cum adica…Murise?Nu era posibil.Cu cateva zile in urma era viu.Si partea ciudata era ca murise in 2001.Era illogic.N-avea deloc sens.
Brusc,mi-am amintit de visul de dupa petrecerea lui Alison:

“Am citit in graba cateva descrieri:”18.07.1990:Billy si Jennifer-luna de miere in San-Francisco”,”17.02.1993:Jennifer si fiul ei(dupa nastere);poza facuta de Billy” etc.”

Imi aminteam!Imi aminteam perfect!
Atunci cine era acel Ashton din fotografiile din visul meu?Actele oficiale dezvaluiau faptul ca s-a nascut in 1985,in timp ce in visul meu el se nascuse de fapt in 1993.Nu mai intelegeam nimic.
Am notat pe foaia alba faptul ca Ashton era mort.Poate ca asta avea sa ma ajute sa pun lucrurile cap la cap la final.
Am lasat actele lui la o parte si le-am luat pe urmatoarele.Acelea apartineau lui Ashton Alvin Lucker.Am dat direct la ultima pagina,unde se aflau informatiile cele mai importante pentru mine.

Ashton Alvin Lucker

Data nasterii:17/02/1993
Data mortii:01/09/2007

Deci el era Ashton din visul meu…Si murise si el.Momentan nu ma interesa prea mult.Dar am notat si asta pe foaie.
Am trecut la actele lui Jennifer Lucker.Se pare ca ea se nascuse in 1970.Deci era imposibil ca ea sa fie mama lui Ashton.Dar cu siguranta era mama lui Alvin.Si ea murise,prin 1998.Am considerat ca era bine sa notez si asta pe foaie.
Urmatoarele acte apartineau lui Billy Lucker.El era nascut in 1967.Data mortii era inexistenta,intrucat acesta inca mai traia.Nu am mai notat nimic despre Billy.Am dat si actele lui deoparte,luandu-le pe urmatoarele.Acestea apartineau Samanthei Lucker Gophel.Nu…Imposibil!Nu era adevarat.Ea se nascuse in 1989.Pe a treia pagina scria pe undeva ca era chiar sora lui Ashton.Nu-mi venea sa cred.Nici macar nu-mi imaginasem asta.Si atunci cum…?M-am mai uitat putin prin actele ei si undeva scria ca familia ei adoptiva era familia Gophel.Cu siguranta asta era un detaliu important,deci am scris si asta pe foaia mea de cercetari.
Apoi am vazut ca nu mai era nicio foaie.Acestea fusesera toate.Cu toate astea nici nu ma asteptasem sa descopar atat de multe lucruri.Dar asimilasem fiecare informatie noua.
Am impaturit foaia si am pus-o alaturi de acte inapoi in mapa.
M-am gandit putin la posibilitati:Ashton putea fi o fantoma.Sau un moroi…Dar era imposibil.A spus ca nu este un monstru.Si-atunci ce era?Extraterestru?Exclus.Varcolac?In niciun caz.Vampir?Nicio sansa.Demon?Imposibil.Si totusi era ceva…Poate pana la urma aveam sa descopar.Si totusi,nu toate intrebarile mele isi gasisera raspunsul…
***
Vantul se juca usor in parul meu in timp ce cautam printre morminte.Pe pietrele funerare se catarasera liene si alte ierburi.Dar nu gaseam ce cautam.Nici nu stiam sigur daca ceea ce cautam chiar se afla aici.
Lumina soarelui palea in fiecare secunda,acesta fiind acoperit de nori.In jurul meu nu mai era nimeni.Pustietatea era infioratoare si totusi…Eram atat de linistita si relaxata…
Am cautat toata dupa-amiaza.
Cand tocmai m-am dat batuta si ma indreptam spre iesire,m-am impiedicat de ceva.
-La naiba,am bombanit eu.
Am vazut ca ma impedicasem de un bolovan ce era pe jumatate infipt in pamant.Era acoperit de iarba si muschi.Am indepartat iarba de pe suprafata pietrei si iesira la iveala,gravate in piatra,cuvintele:

Ashton Lucker
1985-2001

Ironie sau nu,l-am gasit.Tocmai cand credeam ca era imposibil,imi iesise in cale.M-am aplecat si am studiat piatra funerara.Se vedea ca era destul de veche.Anii isi lasasera amprenta.
Am atins cu varful degetelor piatra,dar mi-am retras repede mana,descoperind cat era de rece.
In orice caz,nu mai incapea indoiala:era mort.Ashton era mort.Si asta de mult timp.Am oftat si cateva lacrimi se rostogolira pe obrazul meu.De ce trebuia sa fie asa?De ce nu putea fi un om normal?
M-am intins pe iarba si m-am asezat cu capul pe piatra.Lacrimile mele curgeau necontenit.Nu avea sens:de ce trebuia ca eu sa cunosc o asemenea fiinta?De ce trebuia sa ma simt legata sufleteste de ea?
In timp ce plangeam,auzeam pasii apasati ai cuiva ce se apropia de mine incet…

Ma bucur ca ti-a placut :X
Mai astept doua comentarii si pun nextul :->

So.... scuze ca nu am mai postat , insa am citit
si vreau sa spun ca mi-a placut foarte mult sa stii .
Abia astept next , can ai tu timp .

Thanks Ma bucur ca ti-a placut!


Capitolul 10
-Crezi in demoni?-




Nu mi-am ridicat privirea sa vad cine era.Nu ma mai interesa nimic in acel moment.As fi vrut in schimb sa dispar…Nu stiu cum de ajunsesem in situatia asta…Era un cosmar,cu siguranta.
Pasii se oprira si am stiut ca oricine era,era langa mine.Si ma privea.
-Deci acum stii,spuse el pe un ton calm.
Nici nu m-am mai intrebat cum de ajunsese Ashton aici.Pur si simplu era acolo.
-Esti cumva in stare de soc?intreba el ironic.
Nu i-am raspuns.Am ramas jos,incercand sa ma opresc din plans.Privirea mea tintuia cerul,care brusc era intunecat de nori de ploaie.
Ashton se apleca si ma trase usor de brat,pentru a ma ridica.Am tresarit cand ma atinse si m-am inrosit.Ochii lui de un albastru cobalt pur ma fixau intr-un mod ciudat.
-Haide,fii mai cooperanta si raspunde-mi la intrebari,te rog.
Nu am spus nimic.Poate chiar eram in stare de soc pana la urma…Cine stie!M-am asezat din nou capul pe piatra.
-Ce?Esti cumva…Suparata?
De fapt nici eu nu stiam ce simteam cu adevarat in acel moment…Stiam insa ca eram foarte confuza.
In primul rand,stateam langa un mort.In al doilea rand,mortul ala era al naibii de politicos si de calm!Si era sa uit…Era al naibii de chipes pentru un zombie!
-Nu.Nu sunt suparata,am reusit eu sa spun suspinand.Dar…
M-am ridicat de pe iarba si am incercat sa imi recapat echilibrul,pentru a nu cadea din picioare.
-Dar…?intreba Ashton.
-Dar tot nu am aflat…Mare lucru,am spus.
Se incrunta si isi lasa privirea in pamant.
-Chiar nu ai de gand sa imi spui?am intrebat plina de speranta.
-Ba da…,spuse el,dar nu parea deloc convingator.Adica…Chiar as vrea sa iti spun.
-Si de ce nu o faci,atunci?
-Buna intrebare,sopti el.
Apoi se lasa o tacere mormantala.Nu am mai spus nimic timp de cateva minute interminabile…
-As vrea sa stiu ce ai aflat pana acum…,spuse Ashton.
Am ezitat o secunda inainte sa ii raspund.
-Esti mort,am spus eu nonsalant,ca si cum acest lucru era firesc.
-Altceva?
-Ai avut un frate,Ashton Alvin Lucker.Si el a murit.
-Era un fel de frate vitreg.
-Ce vrei sa spui?am intreat eu confuza.
Ashton tacu cateva clipe,formulandu-si in minte raspunsul.
-Tatal meu a avut in tinerete o aventura cu o femeie,Anabelle Sorrow.
Chipul i se intrista brusc.Nu am stiut pentru moment de ce.
-Ea a fost mama mea…,continua si am vazut ca in ochi i se puteau citi clar durerea si suferinta.
-Si apoi?l-am incurajat eu sa continue.
-Si apoi am fost abandonat cand aveam cam sase ani…Apoi mama a adus pe lume si o fetita,Samantha.Doar ca…Pe ea au dat-o la orfelinat cand avea cateva luni si curand a fost adoptata de familia Gophel.
A oftat si isi indrepta privirea in alta parte.
-Peste cativa ani,tatal meu s-a despartit de Anabelle si s-a casatorit cu Jennifer Meadow.Si a avut impreuna cu ea un alt baiat,pe Alvin.El este fratele meu vitreg,presupun.
-Si in tot acest timp tu ce ai facut?l-am intrebat.
-Ei bine,ironia sortii…Am fost si eu adoptat de familia Gophel.Mie nu mi-au placut niciodata cei din familia aceea…Erau mult prea superficiali si aroganti…In perioada aceea,Samantha nu stia ca eu sunt fratele ei…Cand a aflat asta,a refuzat pur si simplu sa creada…
-Tragic,am soptit indurerata.Ce s-a mai intamplat dupa asta?
-Dupa asta…Viata mea a continuat fara evenimente remarcabile,spuse el simplu.
M-am gandit la o intrebare mai buna.
-Cum ai…Murit?
Din nou niciunul din noi nu a mai spus nimic.Cu siguranta,asta era cel mai delicat subiect…Si cel mai dureros,poate…
Stiam ca nu putea sa ma lase fara un raspuns,nu si de data asta…La urma urmei,trebuia sa stiu.
-Am murit cand aveam saisprezece ani.Era o seara ploioasa de mai…Catherine Gophel,mama mea vitrega,m-a rugat sa o duc cu masina pe Samantha la cursurile serale.Nu m-am impotrivit,chiar daca eu si Samantha nu ne aflam in relatii prea bune…Am luat-o pe un fel de scurtatura,care intamplator trecea prin padure,pe langa raul Sopchoppy.Nu stiu sigur cum,dar…La un moment dat am pierdut controlul masinii si am alunecat exact in apa.Am fost purtati de curent extrem de repede.Masina s-a umplut de apa in cateva minute si…Eu si Samantha am murit in acea seara.
Samantha era si ea moarta?Ah,la naiba!Nu verificasem in actele ei daca era sau nu moarta.Dar stiam ca este in viata.Vorbisem cu ea la petrecerea lui Alison.Era,din nou,o notiune lipsita de sens.
-Samantha a murit?am spus eu cu vocea tremuranda.Dar,nu se poate.E…imposibil.Nu…
-Ba da.
-Deci nici ea nu e om?
-Nu,nu chiar…
Deodata,un tunet ne intrerupse convorbirea.M-am uitat la cer si am observat ca era plin de nori de furtuna.
-Si…Mai sunt altii ca tine si Samantha pe-aici?
-Nu mai sunt.Cel putin nu in Sopchoppy.
-Aha…
Peste cateva minute incepu ploaia.Picaturile cadeau rapid,intr-un ritm propriu.Dar nu m-am ascuns de ploaie.Am ramas nemiscata,privind in gol.
-Pana la urma,ce esti?l-am intrebat in speranta ca de data asta voi primi un raspuns.
Nu raspunse.Se uita o clipa la mine.Brusc,fara sa imi dau seama,intr-o fractiune de secunda sau chiar mai putin,ne aflam amandoi sub un copac.Cum…?Si cand…?
-Uau,am exclamat eu.
-E o nimica toata asta,spuse el zambind.
-Serios?Ce altceva mai poti face?
-Pai,in afara de teleportare…Si altele…Nu conteaza.
Deci asta facuse.Ne teleportase.Super!
-Stiu ce-ai facut.Ai incercat sa-mi distragi atentia ca sa nu imi raspunzi la intrebare!am spus eu.
-Ei,poti sa-i zici si asa…,spuse.
Un nou tunet se auzi in surdina,ca o bataie de tobe.Am zambit,bucuroasa ca ploaia nu ma mai putea atinge.
Si de data aceasta,n-am putut sa nu observ distanta dintre noi.Doar ca de data asta nu era chiar atat de mare.
-Tu crezi in…demoni si fiinte din-astea?ma intreba Ashton.
La inceput am crezut ca glumeste si m-a pufnit rasul,dar am vazut ca era cat se poate de serios.
-Demoni?am intrebat eu sceptica.Tot ce-i posibil!am zis si am dat din umeri.
-Deci…Crezi?
-Sa zicem ca da…Experientele din ultima vreme m-au facut sa cred,probabil…
-Aha…
-De ce m-ai intrebat asta?
-Ar avea o oarecare legatura…Cu ceea ce sunt eu.
Am cascat ochii mari si am spus uimita:
-Esti demon?
-Nu,prostuto!spuse si incepu sa rada.Am spus doar ca ar exista o oarecare legatura.
Chiar ca nu mai intelegeam nimic.Nu era demon,dar chestia asta avea legatura cu ce era…Prea complicat.Si totusi tipic stilului lui Ashton de Nostradamus…
-Hmmm…Esti un ciudat,am spus eu in cele din urma.
-Stiu,spuse el nestingherit.
Ploaia nu se oprise,in schimb se lasa intunericul.Atmosfera infioratoare din cimitir era estompata de prezenta lui Ashton si in acelasi timp era evidentiata de ploaie.Mormintele pareau mai infricosatoare in penumbra serii.In schimb,aerul era curat si proaspat:era exact mirosul fresh de ploaie,si pe alocuri,se simtea si parfumul acela inebunitor de portocale si vanilie…
-Se face tarziu,spuse Ashton intr-un final.
Am oftat.Era groaznic.Tot nu aflasem inca…Cat mai dura chestia asta?Vroiam din tot sufletul sa aflu ce este…
-Ai dreptate,ar trebui sa plec…
-Da,ar trebui sa plecam,ma corecta el.
M-am ridicat din iarba;am luat-o pe o cararea ce ducea spre iesire.Brusc,m-am intors spre el si am spus:
-N-ar fi mai dragut sa ne teleportam?
-Nu e bine sa faci un obicei din asta.
Am oftat si m-am intors.Ploaia cadea intr-un ritm mai lent.Picaturile erau acum marunte si fine,ba era chiar placut sa stai in ploaie.
Si in acest timp,noaptea isi facea aparitia cu fiecare secunda care trecea…
***
Cred ca stateam treaza de cateva ore bune.Si ma gandeam intr-una la legatura aceea dintre demoni si Ashton.
Oricum,cateva lucruri erau clare in acel moment:Ashton era mort.Si asta de vreo opt ani!Dar cumva,inca mai traia.Samantha era sora lui.Si era,de asemenea,moarta.Si,prin niste circumstante ciudate,si ea traia.In ce lume paralela tocmai ajunsesem?O lume in care mortii umbla nestingheriti pe strazi…Ah!Uitasem sa-l intreb un lucru:oamenii din Sopchoppy au stiut vreodata ca ei doi au murit?Sau asta ramasese un secret pana in momentul de fata?Nu trebuia sa uit sa-l intreb asta data urmatoare cand urma sa ne mai intalnim…Data viitoare,mda.Cand urma sa fie asta?
Ei bine,era mai greu decat imi imaginasem…Si cand ma gandesc cat de naiva am fost sa cred ca voi afla toate raspunsurile doar din actele alea…
M-am ridicat de pe pat si m-am dus la birou.Am bajbait dupa hartii pana cand le-am gasit.Apoi am luat pixul cu lanterna de pe noptiera si m-am dus inapoi in pat.
Am aprins lumina slaba a lanternei si am recitit randurile acelea…

Ashton Lucker

Data nasterii:28/03/1985
Data mortii:25/05/2001

Dupa alte cateva ore,timp in care am stat treaza,imi veni minunata decizie:trebuia neaparat sa aflu daca…In acea casa de la marginea orasului din visul meu chiar locuia Ashton.In plus,daca aveam noroc si era asa,atunci as mai fi aflat cate ceva…Poate ca as fi aflat totul.Cel putin,as fi fost fericita ca macar am incercat…

Deci , era vampir tipu ca nu prea am priceput .
So .... ce tare a fost . Mor de nerabdare sa stii .
Ai o imaginatie de ma lasi gata .Next

Am citit inainte la tine pe blog ))
e chiar cool sa recitesc :x
abia astept sa vad continuarea :x
astia doi sunt geniali :x
bravo :x

Thanks, thanks, thanks
><
Ma bucur ca v-a placut. Uitati urmatorul capitol:

Capitolul11
-Zombie in varianta soft-




Mi-am dat seama de ceea ce urma sa fac abia dupa ce am hotarat sa merg acolo.M-am autoconvins prosteste ca asta nu era o nebunie.Putin imi pasa ca de fapt era.Trebuia s-o fac si pe asta…N-aveam nimic de pierdut,la urma urmei…
Dupa intalnirea din cimitir,nu l-am mai vazut pe Ashton timp de o saptamana aproape.Si era destul de greu,intrucat inca nu stiam ce era.
Prima mea tentativa de a pleca fusese pe la ora 14:00 P.M.,doar ca nu m-a lasat mama.Dar bineinteles,nu m-am dat batuta.Astfel,la ora trei noaptea eram treaza si pregatita sa plec.Am incercat sa fiu cat pot eu de silentioasa,ca nu cumva sa se trezeasca mama sau John si sa ma prinda.Imi luasem la mine o lanterna si o harta,pentru orice eventualitate.
Am deschis fereastra incet si temperatura de afara ma izbi ametitor:era destul de frig.Mi-am luat repede o geaca de blug si am iesit pe fereastra.Am sarit in copacul din fata geamului si am coborat usor pana am ajuns aproape de sol,apoi am sarit.
Am scos lanterna care o luasem la mine si am aprins-o.Drumul era liber.Nici nu avea cine sa fie pe strada la ora aceea.Am scos din buzunar harta si am studiat-o timp de cateva minute.Trebuia sa o iau spre sud ca sa ajung la periferie.Am mers cred ca o jumatate de ora.M-am uitat din nou pe harta si am vazut ca trebuia s-o iau pe aleea Strawking.De acolo nu am mai mers foarte mult,doar un kilometru pana am ajuns.Imaginile din visul meu mi-au inundat mintea intr-o secunda.Am incercat sa le alung pentru a gandi rational.Vedem clar in fata ochilor acea casa.Urma sa aflu.Cel putin asa speram.De fapt,trebuia sa aflu,indiferent de ce se intampla.
Am deschis usor usa de la intrare care scartai neplacut si am intrat.Am fost intampinata de un fel de reminiscenta vizuala:totul arata ca in visul meu.Ciudat sau nu,totul era indentic.
Am pasit incet in fata si am aprins lumina:nu era nimeni in camera.Am studiat tabloul kitsch de pe perete,apoi m-am indreptat spre bucatarie.Ei bine,nu existau cuvinte:bucataria era exact acolo unde credeam ca este si arata exact cum stiam ca va arata.Pe masa erau cateva fructe:mandarine si mere proaspete.Printr-o fereastra mica si ovala patrundeau razele lunii.
Am studiat aproape intreaga casa,care era exact ca in visul meu.Era complet goala,insa exista undeva o camera,care n-avea clanta,deci nu putea fi deschisa,asa ca n-am intrat acolo.
La final am vrut sa explorez si podul.Am deschis trapa si am urcat.Podul parea sa fie mai mare decat tot restul casei.Era format din doua camere despartite doar printr-un perete.Una din camere era goala,iar cealalta era mobilata.
Am intrat in camera mobilata.Patul parea nou si in camera plutea un parfum inedit de lavanda.Intr-un colt al camerei era o masuta mica si dreptunghiulara,pe care erau cateva foi goale si un caiet.In fata ei era un scaun de lemn.M-am apropiat precauta de masa si m-am asezat.Am deschis caietul si am observat ca filele erau umplute de un scris ordonat si frumos.Am dat la prima pagina si am inceput sa citesc…

“Ce eram eu de fapt?Nu exista neaparat un raspuns valabil.Desi,dupa mintea seaca a oamenilor eu ar fi trebuit sa fiu o fiinta “adorabila” si “dragalasa”,lucrurile nu mi se pareau asa de…”Adorabile”…Eram un experiment esuat,ceva ce contrazicea orice regula a fizicii.Nu trebuia sa exist.Desi menirea mea era una cat se poate de nobila,nu eram gata sa incep viata asta…Poate ca ar fi fost mai palpitant sa devin fantoma…Sau poate ar fi fost la fel de plictisitor?Dar eram ce eram.La naiba…De ce nu puteam pur si simplu sa fiu mort?Aia era calea cea mai simpla.Prin niste circumstante ciudate,eu trebuia sa traiesc si dupa moarte…”

M-am oprit imediat.Mi-am dat seama imediat cui apartinea jurnalul.Era un lucru pur si simplu evident.Asa ca am continuat sa citesc…

“E al naibii de greu cand n-ai cu cine sa vorbesti,cand esti singur si totusi nu esti.
Poate ca lucrurile ar fi stat altfel daca nu as fi fost mereu urmarit de fiinta aceea pisaloaga.De ce trebuia sa fim rude?
-Ashton!incepu Samantha.Daca tot nu pot vorbi cu nimeni,n-ai putea fi tu mai comunicativ?
-Nu,am raspuns eu scurt.Acum lasa-ma singur.
-Inca esti suparat ca n-ai gasit-o pe fata aia,nu?intreba ea,iar tonul vocii ei deveni brusc mai cald.
-Nu te priveste,i-am raspuns.
-O vei gasi,ma asigura ea.
Nu i-am raspuns.Stiam amandoi ca e foarte greu sa gasesti persoana pe care trebuia sa o protejezi pana cand aceasta moare.Macar Samantha il gasise pe Michael,mucosul ala de care trebuia sa aiba grija.
Eu si Sam hotarasem ca dupa moarte,cand am aflat ce devnisem si care ne este menirea,sa ne pastram forma umana,sa avem o forma materiala.Spre deosebire de ceilalti ca noi,noi eram aproape unici;majoritatea alegeau sa fie doar niste fiinte imateriale.Inca nu aflase nimeni ca noi am murit,acest lucru era oficial doar in acte.Si pe cine naiba l-ar fi interesat ce scrie in acte?
-Ashton…,incepu Samantha sa se miorlaie.Ma plictisesc de moarte,n-ai vrea sa facem ceva mai interesant?
-Sa stai e ceva foarte interesant,i-am replicat eu.
-Uite:eu nu te plac,tu nu ma placi.Hai sa nu ne mai purtam ca doi copii de gradinita!Din moment ce…
-Lasa-ma in pace,am spus,incercand sa imi pastrez calmul.
Ea dadu din umeri si nu mai spuse nimic.
Pentru a nu stiu cata oara,m-am hotarat sa o caut.Slabe sanse sa o gasesc totusi.Dar,cu toate astea,era menirea mea sa o apar…M-am ridicat din iarba si m-am pregatit.In cateva secunde,m-am inaltat la aproape douazeci de metri de pamant.
-Ciudatule!striga in urma mea Samantha.
Dar de data aceasta am ignorat-o.Asta era singurul lucru care imi placea acum,de cand devenisem un mort viu:puteam zbura.Si,din cate am auzit,mai puteam face o gramada de lucruri,doar ca nu le descoperisem inca…In seara asta imi propusesem sa o gasesc.Oricum,sansele erau de unu la un milion,dar stiam ca trebuie sa o apar pe fata aia.N-o cunosteam,dar asta era menirea mea.La urma urmei,nu prea ai de ales cand chiar n-ai ce sa faci si parerea ta nu conteaza.”
M-am oprit din nou,gandindu-ma despre ce fata vorbea.Se pare ca eram mai aproape de adevar decat as fi crezut.Insa o mica parte din mine ma facea sa ma simt vinovata ca citeam jurnalul cuiva.

“Pur si simplu nu as fi avut alta alegere.Desi as fi preferat sa fiu mort decat sa fiu un mort viu,uneori imi placea viata asta noua…
Dar,intr-un fel,eram recunoscator ca Samantha era la fel ca mine acum.Desi nu prea aveam ce sa vorbesc cu ea si mai degraba o displaceam decat o iubeam,ea ramanea sora mea.Asta nu puteam sa schimb…Uneori,putea fi draguta,alteori insa…Era mai rea ca un vulcan gata sa erupa…”

Am rasfoit mai mult caietul,pana am ajuns la o pagina care avea si data.Era de acum jumatate de an,cam de cand m-am mutat eu in Sopchoppy.

“Cred ca timpul trece repede.Uneori.Acum insa,trece al naibii de greu.Maine voi afla cine este si voi avea constiinta impacata ca voi putea sa o protejez.Am auzit oamenii vorbind despre fata cea noua care vine in oras.Am facut cercetari pe cont propriu si am aflat ca ea este.Era imposibil.Cand aproape ma lasasem batut,ea venea aici.
Deja ma simteam responsabil.Chiar trebuia sa ii port de grija fetei aleia?
-Hai razi!spuse Samantha sec.Ea vine aici!
-Stiu.
Dar n-am mai ras de ani de zile,asa ca ce rost avea sa o fac acum?
-Nu-mi vine sa cred ca suntem rude!bombani ea.
-Idem,am spus eu fara intonatie,iar ea se stramba la mine.
Nu aveam nicio idee ce as fi putut sa fac pentru ca timpul sa treaca mai repede.
Restul zilei nu mai imi amintesc sa fi facut ceva interesant.Totul e atat de plictisitor cand esti inger…”

N-am mai apucat sa citesc nimic.Caietul se inchise brusc.Cineva si-a dres vocea in spatele meu.M-am intors uimita,desi banuiam dinainte cine era.
-A trecut ceva timp de cand nu te-am mai vazut,spuse el zambind.
Am incremenit.Deci el chiar locuia aici.Visul meu se adeverise intocmai!
-Am aflat deja,am spus eu sec.
-Da?Deci distractia s-a incheiat,spuse el dezamagit.
-Esti…Inger,am reusit eu sa rostesc aproape incorigibil.
-Uau!Chiar stii.Bine,si-acum?Ce-ai de gand sa faci?
-Nu-i nimic de facut,am zis eu.
Ashton ridica dezaprobator o spranceana si spuse:
-Ei bine,sunt un fel de zombie…Intr-o varianta mai soft...
Am zambit la comparatia pe care o facuse.Probabil ca era cea mai buna pe care ar fi putut-o face.
-Am visat locul asta,am spus eu,mai mult ca pentru mine.E incredibil!m-am ridicat de la masa si m-am asezat pe marginea patului.Ashton ma urmari cu privirea si zambi.
-Si…Ai visat si ca imi vei citi jurnalul?intreba el,dar tonul vocii nu ii era deloc suparat.
M-am inrosit si am spus ca pur si simplu l-am gasit acolo si am fost…Curioasa.
-Curioasa…,repeta el.
-Imi pare rau,dar era singura cale de a afla,m-am scuzat eu.
-Stai linistita,nu e mare scofala,spuse si se aseza langa mine.
L-am privit,sperand ca nu se suparase.Din ochii lui puteam deduce ca temerile mele erau inutile.
-Cine era fata de care vorbeai…?am intrebat eu incet.
Isi dadu ochii peste cap,ca si cum raspunsul era evident.
-Erai tu.
-Banuiesc ca sunt o pacoste din moment ce trebuie sa ma protejezi mereu…,am murmurat eu.
-Stii ce?Chiar imi place sa fiu ingerul tau pazitor,spuse si de data aceasta nu mai statea departe de mine.Era ametitor de aproape.Cum era posibil sa gandesc limpede intr-o asemenea situatie?

Am citit si eu, in sfarsit!
Scuze ca e asa tarziu, dar conteaza ca macar am citit, nu? :>
E super, ca de obicei! Imi place mult felul in care afla ca e inger!
Sa pui next, ami! :*

Capitolul 12
-Visatoare-




Cum ma simteam exact?Nu puteam descrie asta in cuvinte…
Nu puteam sa rostesc niciun cuvant.Eram ametita si euforica.Poate prea mult…
-Banuiesc ca distractia abia acum incepe,am soptit eu.
Probabil ca nici el nu realiza apropierea dintre noi din momentul respectiv,cert e ca s-a indepartat de mine in urmatoarea secunda si parea rusinat.
-Crezi?Ei bine,nici n-ai idee,spuse si coltul gurii i se ridica intr-un zambet.
Am zambit si eu si mi-am lasat privirea in jos.M-am concentrat asupra intamplarilor din ultima vreme si un singur cuvant le putea caracteriza perfect:era absolut fascinant.Dar inca aveam atatea intrebari…Vroiam sa aflu mai multe despre acesti ingeri.Ce erau ei de fapt?Cum aparusera?Cine ii crease?
-Mai tii minte cand ai spus ca intre demoni si ingeri exista o anumita legatura?
-Da,ti-am spus,dar nu chiar cu cuvintele astea…
-Mda…Dar despre ce legatura era vorba?
-Ei bine,era aproape evident:ai fi aflat ce sunt daca ai fi pus in antiteza aceste creaturi:demonii si,era evident ca opusul lor erau ingerii.
In momentul ala mi-am dat seama ca am fost o proasta.Fusese atat de usor!Si eu chiar nu mi-am dat seama…
-Dar nu e singura legatura…,murmura el.
-Adica?am intrebat eu nedumerita.
Chipul i se umbri,dar nu de durere…De un sentiment necunoscut.
-Imi vei spune altadata?am intrebat eu,realizand imediat ca nu prea vroia sa vorbeasca despre asta.
-Da.Cred ca da.
Macar asta suna convenabil.La urma urmei,deja stiam prea multe…Dar intr-un fel eram fericita.Stiam ca orice s-ar fi intamplat,aveam un inger care avea sa ma pazeasca.
-Ei bine…Cred ca am stat destul,am spus eu intr-un final.Ar trebui sa plec.Mama se va trezi si va vedea ca nu sunt acasa.
Ochii in inghetara brusc,de o teama nejustificata.
-S-a intampalt ceva?am intrebat eu nedumerita.
Nu imi raspunse.Parea ca se gandea la altceva.
M-am ridicat de pe pat si am coborat incet scarile,care incepura sa scartie usor sub greutatea mea.Ashton sari direct pe podea,fara sa se mai oboseasca sa coboare treapta cu treapta.Am coborat amandoi la parter.Am deschis usor usa de la iesire,apoi am ezitat cateva clipe in prag:
-Presupun ca…Ne mai vedem,am spus eu.
-Desigur,spuse el si chipul i se lumina.Acum,trebuie sa te duc acasa.
M-am incruntat.
-De ce?
-Pentru ca asa se face,imi raspunse senin.Si in plus,afara inca e intuneric.Si nici nu stii drumul pana la tine acasa prea bine.
-Mda,ai dreptate,dar…Am o harta.Cred ca ma pot descurca.
Singurul motiv pentru care refuzam ca Ashton sa ma conduca pana acasa era ca sa nu fiu chiar o povara pentru el.Doar ca nu admitea niciun refuz.Am iesit afara si am privit spre cer.Isi deschisese culoarea cu o nuanta.Era putin mai luminat.
Am scos harta din buzunar si am mai aruncat o privire pe ea.Ashton mi-o lua rapid din mana si o mototoli.M-am uitat nedumerita la el.
-De ce ai facut asta?am intrebat.
-Pai acum nu mai ai nevoie de harta.
Nu am mai spus nimic.Am continuat sa merg in urma lui Ashton care se dovedi a sti drumul mai bine decat mine.Mergea ca si cum ar fi stiut drumul acesta ca-n palma …
Si in orice caz,am ajuns mai repede decat daca as fi mers singura ajutata doar de o harta.Luminile din casa nu erau aprinse inca,semn ca mama nu se trezise.
Ashton se intoarse cu fata spre mine si se apropie cu cativa pasi.
-Sa stii ca asta a fost mai usor decat mi-am inchipuit,imi spuse.
-Mie nu chiar…Si cu toate astea,inca nu stiu chiar toata povestea.Am multe intrebari.Chiar mai multe ca inainte.
-Serios?intreba surprins.
Am dat din cap afirmativ.Colturile gurii i se ridicara treptat intr-un zambet.
-Da.Foarte multe,am continuat eu.
-Totul va fi mult mai usor de acum inainte.
Statu cateva clipe pe ganduri,fixandu-ma cu privirea apoi continua:
-Iti promit.O sa afli tot ce vrei sa stii.
In timp ce spunea asta se apropia din ce in ce mai mult de mine.Nu stiam exact cum sa reactionez,asa ca am ramas nemiscata.Am rasuflat greu cand narile mi-au fost inundate de parfumul familiar si ametior de portocale si vanilie.
-Asta e bine…E bine de stiut,am zis cu vocea intretaiata de gafaieli slabe.
E clar ca era imposibil sa imi pun ideile in ordine.Parea chiar un efort supranatural.Mai ales cand am vazut ca mana lui Ashton se indrepta usor spre mine,dandu-mi o suvita rebela din ochi.Am tresarit,luata prin surprindere.Inima mea reactiona,de asemenea.Bineinteles ca am paralizat pe moment,fara sa mai fiu capabila sa fac vreun gest.
Oricum,el parea ca nu mai e constient de ceea ce facea,intrucat mana lui aluneca pe obrazul meu si ma mangaie usor in treacat.
Cred ca eram mai rosie decat lava unui vulcan.Si cu siguranta inima mea batea mai repede decat trebuia.
-Mda…,murmura el si se indeparta incet.Mai bine ai intra in casa.Apoi arunca scurt o privire spre cerul sangeriu si ofta.E deja dimineata si parintii tai se vor trezi curand.
-Ok,am spus cu vocea soptita.
Apoi l-am privit cum se indeparta pe strada,in lumina trandafirie a diminetii.Am mai aruncat o privire spre cer;luna incepea sa dispara din fundal,soarele facandu-si stralucitoarea aparitie si apoi,m-am intors.
M-am impleticit pe alee pana am ajuns in fata usii.Am deschis-o usor,incercand sa nu fac prea mult zgomot.Nu se auzea nimic.Semn bun:nu se trezise nici mama,nici John.Am urcat tiptil scarile spre camera mea.Imediat ce am ajuns acolo,m-am schimbat la loc in pijamale si m-am urcat in pat,incercand sa adorm.De obicei,cand se scula,mama venea in camera mea sa vada daca “totul e in regula”.De cand fugisem de acasa,avea banuieli si ma verifica in fiecare dimineata.De aceea nu puteam risca sa ma prinda treaza…
***
Ziua precedenta putea fi considerata destul de plictisitoare.La scoala luasem un zece la engleza pentru referatul romanului “Mizerabilii” si un noua la biologie.Eram mai visatoare decat de obicei;pana si Allen imi reprosa asta.Oricum,parea ca nu mai imi pasa de nimeni si nimic.Era ciudat:nu mai simtisem asta inainte.
La pranz,in cantina,Alison reusi sa ma trezeasca pentru prima data din visare:
-Brie!Esti sigura ca totul e in regula?intreba ea.
-Da,am raspuns eu scurt privind plictisita la farfuria pe care zaceau cartofii mei prajiti de care nici nu atinsesem.
-Vreau sa spun,te-ai purtat ciudat toata ziua.S-a…Intamplat ceva?ma intreba pe un ton ingrijorat.
-Nu,am spus eu din nou,luand un cartof din portia mea si incepand sa il mestec.
-Cred ca ar trebui sa mai iesi si tu in oras.
Nu i-am raspuns,dar am ridicat o spranceana,privind-o pe Alison dezaprobator.
-Stiu si eu,sa cunosti oameni,poate…
Am continuat sa mestec plictisita cartoful.
-Sa mai vorbim…Nu poti sta toata ziua singura.Incearca sa…Te exteriorizezi…Macar putin…
Intr-un final am spus:
-Desigur.E o idee buna,banuiesc.Putem merge diseara la The Coffee Fact.Pe la ora sase seara e bine?
-Atunci e stabilit,spuse ea fericita.
Fusese mai usor decat crezusem sa-i alung temerile lui Alison.Restul zilei nu imi amintesc sa fi fost evenimente notabile.
***
Ca de obicei,Alison fusese punctuala,iar eu intarziasem.Afara era destul de cald,asa ca ma imbracAsem intr-o bluza de bumbac fara maneci,de culoare albastra.Aproape se intunecase si strazile erau mai goale decat la amiaza.
Cafeneaua nu era aglomerata.Ne-am asezat amandoua la o masa de langa fereastra si am comandat doua sucuri de portocale.
-Deci,cum merge?ma intreba ea.
-Ce sa mearga?
Isi dadu ochii peste cap,ca si cum nu ma prindeam de ceva evident.
-Ashton,ma lamuri ea.
-Aaa…Asta…Nu stiu,pentru moment sunt doar confuza.
-Confuza?De ce?
Am stat cateva minute cu privirea in jos,gandindu-ma la ceva sa ii spun,intrucat nu prea aveam cum sa dezvalui…Secretul.
-Ei bine,nu prea stiu,am zis.
-Pai sa vedem…Tu il placi.Corect?
Alison nu astepta insa raspunsul meu si continua:
-Te-ai vazut cu el?Ma refer,ati avut vreodata o intalnire?
Am dat din cap in semn ca nu.Nu prea imi placea cum aborda subiectul.Trata totul cu prea multa superficialitate.Plus ca intrebarile astea erau prea…Banale,sa zicem,chiar daca asta nu era cuvantul potrivit
-N-am avut nicio intalnire,am lamurit-o eu scurt.Si nu imi place de el.Deci de ce trebuie sa vorbim despre Ashton?
Ea dadu din umeri si isi dadu seama ca subiectul era inchis.Am rasuflat usurata ca ma crezuse atat de usor cand am spus asta.Putea fi atat de naiva uneori…
-Apropo,maine avem istoria,nu?intreba ea.O,doamne!Profesoara aia este de-a dreptul ciudata!Are o fata atat de morocanoasa si mereu este atat de…
La un moment dat nu m-am mai concentrat la ceea ce spunea Alison.Am lasat-o sa isi continue monologul.Cand ma gandesc ca in seara aceea as fi putut sta acasa…