Garabet Ibrăileanu propunea, în studiul Creaţie şi analiză (1926), o distincţie: Rebreanu, „psiholog e puţin; dar e sociolog“. De asemenea, criticul şi teoreticianul stabileşte că „cele două romane veritabile ale d-sale“ (Ion şi Pădurea spânzuraţilor) „zugrăvesc societatea ardeleană, curentele sociale şi de idei de acolo, conflictele de clasă şi cele morale etc. Deci trebuia să aibă un deficit de artă“. în 1934, în Istoria literaturii româneşti contemporane, N. Iorga aprecia: „în romanul cu optzeci de personagii, cu violuri şi omoruri, cu toate manifestările brutei“ (se vorbeşte despre Ion), „e acelaşi realism de sălbatecă autenticitate «expus» într-un rece stil de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său…“
Fără îndoială că nu putem interpreta ad literam nici una din tezele susţinute de cei doi mari exegeţi ai primelor romane ale lui Liviu Rebreanu.
în prima pagină a romanului Ion, elemente ale naturii îi apar autorului într-o proiecţie emoţională, imaginile reflectându-se apoi într-o comunicare alegorică: „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga,...se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindilă mucegăită…“. Elemente ale decorului sunt asimilate umanului, dobândesc însuşiri proprii vieţii (podul este însoţit de epitetul: „bătrân“, însuşire a materiei organice). în continuare, de asemenea se observă că drumul nu trece prin satul Jidoviţa, ci „spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa“...pentru ca apoi, după ce „coteşte brusc pe sub Râpele Dracului...“ „...să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. Alegoria este evidentă: drumul spintecă satul, aleargă, dă buzna... Totul este văzut prin prisma stărilor de spirit ale naratorului; nu entuziasm sau vibrare lirică necenzurată, ci comunicare de o mare tensiune subterană. Observaţiile lui T. Arghezi, făcute în „Cugetul românesc“ (nr. 1 din 1922) despre romanul Ion, formulate cu o mare virulenţă pamfletară, sunt contrazise de natura scriiturii lui Rebreanu: „A scrie ca dl. Rebreanu nu este câtuşi de puţin a scrie, este a lipi pe geamuri cu pap ilustraţii... Ochi mort, minte somnolentă... îngerul bleg care le poartă, nu are tresărire, o enervare; el trece cu maţele târâş prin praf şi doarme.“
în realitate, în marile dimensiuni ale prozei sale obiective, Rebreanu evocă într-o manieră străină sămănătorismului atmosfera satului ardelean cu arhaismul său ce transcende secolele: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de foi veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri.“ Modestia, sărăcia materială a satului e sugerată discret prin mijloace artistice de mare sobrietate, prin forţa evocatoare a câtorva epitete: „La marginea satului... o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi...“ Imaginea satului se defineşte însă în continuare prin alte câteva elemente esenţiale: liniştea, grădinile, susurul frunzelor, ceaţa... „Satul parcă e mort. Zăpuşeala ce pluteşte în văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. Doar în răstimpuri fâşie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstrui se opinteşte să se înalţe dintre crengile pomilor, se bălăbăneşte ca o matahală ameţită şi se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceaţă cenuşie“. Un val puternic de animism străbate din adâncuri atavice în fiinţa naratorului. Elementele decorului îi fiinţează într-o armonie universală, răspund unor emoţii, prefigurează trăiri, drame: fumul e ca o manta care „se opinteşte, se bălăbăneşte, se prăvale ameţit“, acoperişul casei lui Alexandru Pop-Glanetaşu, acoperiş de paie, „parcă e un cap de balaur“, până şi soarele însuşi „peste Măgura Cocorilor atârnă... îngălbenit de necaz că mai are o postaţă bună până la asfinţit“.
Puterea de fascinaţie a stilului lui Rebreanu rezidă în fineţea şi ineditul construcţiei, în plasticitatea imaginii în stare să comunice concret un timp şi spaţiu atât de abstract.
Arhitectonica romanului Ion propune interferenţa a două planuri, a celor două medii de viaţă cu specificul lor, cu trăsături distincte; în satul Pripas, pe lângă marea masă a ţăranilor muncitori, cealaltă categorie socială, „intelectualitatea“, este infimă numeric, dar are o poziţie bine definită faţă de ţărănime. Aşa de pildă doamna Maria Herdelea, cu toate că era fată de ţărani, invitată de preotul Belciug să asiste la hora din sat, primeşte propunerea având conştiinţa desăvârşitei diferenţieri între ea şi „popor“: „Da, putem privi puţin şi noi... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului“. Iar pe Ion îl apostrofează distant: „– Gros obraz ai, becisnicule, dacă după ticăloşiile pe care le-ai făcut învăţătorului, mai îndrăzneşti să ne treci pragul!“ Stratificările sociale sunt reflectate realist, ţinându-se seama de realităţile economice şi sociale; în masa de ţărani săraci din satul Pripas se află însă şi bogaţii satului: Toma Bulbuc, Vasile Baciu, primarul Florea Tancu, ªtefan Hotnog şi alţii. De multe ori căsătoriile se fac din interese materiale. Astfel, Vasile Baciu sărac, pentru a se îmbogăţi, se însoară cu o fată care are mult pământ. Alexandru Pop-Glanetaşu, sărac, se însoară cu Zenobia, bogată. Florica, cea mai săracă fată din sat, se căsătoreşte cu George, fiul celui mai bogat om din sat. Ion, unul dintre cei mai săraci băieţi din Pripas, îşi consumă energiile, întreaga viaţă în drama rezultată din sfâşierile şi lupta permanentă pe care o dă cu sine însuşi, bântuit în egală măsură de glasul pământului şi glasul iubirii. Robit de glasul pământului, resemnat în faţa vieţii, îşi înăbuşe în suflet glasul iubirii. Când Florica îi reproşează spunându-i că se face de râsul lumii umblând după Ana lui Vasile Baciu, Ion, cu sufletul zdrobit de durere, îi răspunde „cald, mângâind-o din ochi“, cu gestul sacramental, de parcă şi-ar frânge cu îndârjire inima:
„– Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! în inima mea tot tu ai rămas crăiasă...“ Drama, care zguduie din temelii viaţa satului Pripas, e declanşată de spectrul permanent al sărăciei materiale ca o teroare apocaliptică, adevărată obsesie a tânărului erou al romanului. Asemeni altui personaj al aceluiaşi roman, şi lui Ion „părinţii nu i-au dat decât sufletul dintr-însul“. Brutalizat de condiţiile vitrege în care trăieşte, Ion, purtând în adâncul sufletului o dragoste strivită, devine nesimţitor la tot ce se mai petrece în jurul său. în zadar îl condamnă opinia întregului sat pentru bătăile ce le suferea Ana din cauza lui. în zadar toţi cei mai apropiaţi, părinţii, familia Herdelea încearcă să-l înduplece să se învoiască cu Vasile Baciu cu privire la zestre. Când Ghighi şi Laura „cu glas tremurat de milă“ îi amintesc de bătăile crunte îndurate de Ana, Ion răspunde „cu un rânjet răutăcios“:
„– Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn că i se cade!“
Cuvintele lui Ion capătă un sunet cu atât mai inuman cu cât, în ansamblul structurii operei, ele sunt raportate la dragostea deznădăjduită ce i-o purta Ana, la ţipetele ei sfâşietoare, strivită sub picioarele lui Vasile Baciu.
„– Iartă-mă, tată!... Nu mă omorî, tată!...“
Una din trăsăturile cardinale, în realizarea artistică a operei, este intuiţia exactă a stărilor sufleteşti trăite de personaje, mai ales în clipele de mare tensiune. Aşa de pildă în scena bătăilor îndurate de Ana, scriitorul surprinde exact efectul paradoxal, cu totul neaşteptat, dar cu totul real, ce-l au pentru Vasile Baciu ţipetele Anei. „Vaietele ei, cu cât mai sfâşietoare, cu atât pe Baciu îl întărâtau mai tare şi-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbuşe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngroşau ca şi când ar izvorî acum din pântece, ochii lui umflaţi de mânie zăriră din nou burta batjocoritoare şi îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulţumit, parcă prin fiecare lovitură şi-ar fi răcorit sufletul“. Asemenea chinuri însă, îndurate de Ana, pe Ion îl lăsau rece, în timp ce toată lumea satului Pripas trăia o adâncă îngrijorare, o adâncă milă pentru Ana şi explozii de revoltă şi ură împotriva „praşcăului“ Glanetaşului. Aşa, de exemplu „în casa Herdelea... purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic valuri de lacrimi şi explozii de milă pentru victima praşcăului Glanetaşului...“ Inaccesibil şi surd la sfaturile celor din jurul său, Ion devine tot mai irascibil. Ajunge până acolo încât în una din zile, „într-o duminecă, tocmai în vremea liturghiei“, să bată „crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înţeleagă cu Vasile Baciu...“ Rostogolit tot mai jos pe treptele decăderii sufleteşti, tot mai posedat de setea de a-şi păstra pământul smuls cu ferocitate de la Vasile Baciu, Ion, după ce vine din temniţă, după moartea Anei, găsindu-şi acasă copilul bolnav, îngrozit de eventualitatea pierderii pământului prin posibilitatea morţii copilului, se repede înnebunit la maică-sa „îi puse mâna în păr şi începu să-i care la pumni cu sete răcnind...“ încât Glanetaşu însuşi sărind în ajutorul bietei femei care ţipa, primi şi el în învălmăşeală „câteva ghionturi“. îndârjirea, agresivitatea, violenţa lui Ion sunt reliefate în puternic contrast cu depresivitatea sufletească a Anei, zdrobită în bătăi, cu mintea „stoarsă ca un burete uscat“.
Trimisă de Vasile Baciu acasă la Glanetaşu să se învoiască cu Ion, „...Ana porni spre Glanetaşu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit.
Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nici o nădejde, dar nici o încredere. Mergea cum o purtau paşii, ca un câine izgonit“. Ana se comportă ca o victimă fascinată de fiara căreia i-a căzut pradă.
Scriitorul insistă asupra unui complex de automatisme specifice unei asemenea stări sufleteşti. Rămasă fără nici o urmă de demnitate, ea coboară tot mai mult pe treptele umilinţei. Naufragiată într-o damnaţiune a suferinţei, firava ei fiinţă nu are alt reazim moral decât pe cel care declanşase o asemenea tragedie şi continua să o alimenteze rece, calculat până la ferocitate. Cu cât Ana se umileşte mai mult, cu atât Ion este mai neîndurător, mai hotărât să intre în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Tabloul sosirii Anei în casa Glanetaşului, pentru a cere îndurarea lui Ion, este construit cu minuţia raporturilor judiciare şi psihiatrice.
Tensiunea dramatică a unui asemenea moment, atmosfera interiorului casei ţărăneşti, prânzul sărac, totul este surprins magistral, cu sobrietate şi totodată cu o densă substanţă a realului. în faţa lui Ion, Ana se înspăimântă mai mult simţind, înfricoşată, că se află în faţa unui om cu suflet de piatră. „Se pomeni în casa Glanetaşului, fără să-şi dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori vreme rea. şi în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un briceag în mână şi crestând o ceapă mare roşie, iar pe masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă şi nişte sare pisată într-un nod de pânzătură....Fata se aşeză nepoftită pe laviţă, căci genunchii îi tremurau ca piftia, şi rămase cu ochii umezi aţintiţi asupra lui Ion care, liniştit ca şi când n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi înfuleca dintr-însa cu multă poftă.“ în faţa unui asemenea spectacol, în urechi cu scrâşnetul dinţilor lui Ion „muşcând vârtos din ceapă“, Ana privea lung, „tăcea fără să ştie ce aşteaptă şi se minuna de nepăsarea lui neînţeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai şi numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice pe lume“, în tăcerea apăsătoare, „frământată doar de molfăitul flăcăului“, când Zenobia sfarmă liniştea întrebând cu glas „ascuţit şi mirat“:
„– Ai mai venit pe la noi, Anuţă?! Ana pare atunci a se trezi dintr-o aiurare, surprinsă de întrebare, neştiind ce să răspundă, rămâne şi mai mirată când îşi aude vocea plânsă şi fricoasă:
– Am venit, lele Zenobie... am venit pentru Ionică...“
Momentul psihologic, în marea lui tensiune, este comunicat deplin în aceste puţine cuvinte, dar în fiecare cuvânt vibrează intens sfiala, tensiunea sufletească, deznădejdea şi poate o îndepărtată şi palidă rază de speranţă. însă răspunsul paradoxal nu schimbă expectaţiile: în odaie „se înţeleni tăcerea“, în timp ce Ion nestingherit continuă să muşte „vârtos“ din ceapă, sub privirile înspăimântate ale Anei. Când în cele din urmă „flăcăul se roşi înghiţind în plin“ şi întrebă încet fără să se întoarcă la ea:
„– Da ce-i porunca, Ană? Ce vrei cu mine?“. Atunci Ana, paralizată de răceala întrebării, abia poate îngăima câteva cuvinte, după care izbucneşte în lacrimi, cu privirile plecate „pe pântecele umflat care, de sughiţurile plânsului stăpânit, se zvârcolea ca o imputare“.
în vreme ce însă Ana îşi trăia cu deznădejde prăbuşirea sufletească, Ion înfuleca, o dată cu ceapa, victoria în tentativa sa de a intra în stăpânirea moşiei lui Vasile Baciu şi-aruncându-şi de astă dată ochii spre Ana, „îi cântări burta cu o privire triumfătoare“. ªi aceasta nu-i încă limita cea mai de jos atinsă de Ion în ferocitatea egoismului cu care îşi urmăreşte împlinirea scopului urmărit. Cu socrul său, cu Vasile Baciu se bate „uitând orice omenie...“ îşi cară „la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca nişte mistreţi prinşi în capcană“. După ce Herdelea şi Titu abia reuşesc să-i despartă, Ion mai adaugă: „– Să-ţi mănânci friptă odrasla, tâlhar bătrân ce eşti!“
Când Ana, alungată de tată-său, vrea să vină acasă la Ion, acesta, „scoţând cuţitul din şerpar“, îi strigă: „– Fugi, fleandură, fugi de aici că uite acu te trimit pe lumea cealaltă!... şi să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!... Hoaţă!...“ Exemplele s-ar putea înmulţi pentru a se arăta tot mai mult că Ion, ca expresie a instinctului de proprietate a pământului, nu pune în scopul atingerii unui asemenea scop, „o inteligenţa suplă“, aşa cum afirma Eugen Lovinescu în studiul L. Rebreanu din Critice, VII, ed. def. 1929. Ion rămâne însă, tot după aprecierea lui Eugen Lovinescu, „o voinţă imensă“, o energie inepuizabilă. Cât priveşte „umanizarea“ personajului, aşa cum se aminteşte în acelaşi studiu, procesul umanizării nu se produce nici după ce Ion intră în stăpânirea pământului râvnit cu atâta patimă. Dimpotrivă, aşa cum răpise întreaga moşie a lui Vasile Baciu, tot aşa vrea, după moartea Anei, să i-o răpească lui George pe Florica. „... Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând... – Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica îşi lega năframa, gata de plecare. Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii!“ şi într-adevăr, moarte de om s-a făcut, dar, de data aceasta, Ion era cel care cădea sub vâjâitul năpraznic al loviturilor de sapă date prin întunericul nopţii de George. Muribund, târându-se cu puteri supraomeneşti „sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă“, Ion gândea ultimele sale cuvinte: „Mor ca un câine“! în zorii cu cer albastru, „proaspăt spălat“, când ploaia încetase, după aproape o noapte de chin, în horcăituri grele, o dată cu cea din urmă bătaie a inimii care bătuse atât de năpraznic pentru pământ şi pentru Florica, se stingea acum în pieptul tânărului şi îndârjitului ţăran, şi setea de pământ şi setea de iubire. Prin jertfa eroului său, Liviu Rebreanu demonstra un adevăr general, în egală măsură de natură etică şi socială: fericirea, urmărită în făgaşul strâmt al egoismului, nu poate fi atinsă. Liviu Rebreanu este un scriitor anticalofil, după cum însuşi mărturiseşte, însă are ştiinţa de a găsi de fiecare dată cuvântul cu cea mai mare putere de sugestie. într-adevăr, fără să urmărească a „scrie frumos“, izbuteşte să „exprime exact“ şi cu un oarecare farmec al cuvântului. Iată doar câteva exemple: „După o săptămână ploioasă – răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decât în ţinuturile muntoase, în dricul primăverii“, (capitolul VII). Sau: „Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr“, (capitolul XI). Fraza are legănarea solemnă, purtătoare de efluviile romantice. Cu toate că Liviu Rebreanu înregistrează evoluţia vieţii personajelor cu „indiferenţa naturii însăşi“, aşa cum remarca Eugen Lovinescu, se observă totuşi că dincolo de o asemenea indiferenţă, sunt puse în mişcare coarde cu o mare putere de vibraţie. [...]
Ce mai descriere:)) dar nu am citit cartea :-j nu imi plac cartile de acest gen
.
.
